Există o întrebare care pare să fie un adevărat hobby al sondajelor de opinie întreprinse din 1990 încoace. Ea întreabă, pe cei dispuşi să stea de vorbă, dacă ţara noastră se îndreaptă într-o direcţie bună sau proastă. Aproape permanent, numărul celor care au răspuns că direcţia este greşită a fost superior celor care au considerat că da, ne aflăm pe drumul cel bun1. Rezultatele au darul să exaspereze politicienii aflaţi la putere, care s-au întrebat mereu ce poate fi în capul celor care zic că vor o economie de piaţă, guvernul lucrează pentru acea economie de piaţă, şi oamenii tot nu-s mulţumiţi (raţionament înrudit cu acel "cine să facă revoluţie, dacă noi sîntem la putere?"). Misterul ar putea sălăşlui în distincţia dintre abstract şi concret. Abstract gîndesc oamenii că doresc economie de piaţă (cum altfel, de vreme ce e un concept suficient de încăpător cît să cuprindă orice doctrină de partid românesc). Concret însă, ei constată de regulă că lucrurile nu merg deloc aşa cum le-ar place lor. Aşa cum, sau încotro? Aşa cum e de fapt raportarea la trecutul sau aşteptările imediate (o ducem azi mai bine decît ieri, sau avem motive să credem că mîine ne va fi ceva mai bine). Încotro presupune raportarea la un loc spre care ai dori să te îndrepţi. Loc care poate fi, în cazul nostru, un proiect născocit, sau imaginea a ceva care există, sau crezi că există, în trecut sau în prezent. Proiectele de lumi construibile se mai numesc utopii, şi poporul român tocmai a ieşit dintr-un asemenea coşmar. Este, probabil, unul din motivele pentru care concetăţenii noştri preferă a se raporta la realităţi deja cunoscute. Îmi amintesc ziua de 22 decembrie 1989. Pe ecranele televizoarelor, un personaj vorbea despre întinarea idealurilor socialismului. În curtea Televiziunii, un poet urcat pe o capotă de microbuz scanda necesitatea de a se reinstaura imediat Regatul României. În