Anii post-decembrişti, înnămoliţi în amintirea unei revoluţii ce părea că termină cu un trecut sumbru şi promitea cu adevărat, şi în sfîrşit, un viitor de aur, au lansat această explicaţie a eşecului tranziţiei: că societatea românească, oamenii ei de rînd, în inerţia mentalităţilor cultivate cu sîrg vreme de decenii, nu sînt în stare să asume prezentul în care trăiesc. Că, prinşi în frenezia proiectelor şi împlinirilor măreţe ce stau să vină, ei ignorau tocmai realitatea lor imediată, împrejurările cele mai evidente în care se petrecea viaţa lor. Eşecul multora dintre aceste proiecte sau chiar reuşita lor (dar reuşită mereu la ceilalţi, după o imagine a succesului de vedetă intens mediatizată şi tocmai de aceea provocatoare de frustrări) au stîrnit inevitabile nostalgii: "era mai bine înainte" şi "e mai bine dincolo" exprimă deopotrivă frica de acum, de o contemporaneitate care s-a prăvălit peste noi de la înălţimea valului său globalizator şi speranţa (citeşte iluzia) că altundeva am putea fi feriţi de acest val, ba ne-am putea aşeza chiar pe creasta lui. Fuga de prezent, iată cauza eşecurilor politice, economice, intelectuale din ultimii ani. Şi cu asta putem pune punct unei minunate analize sociologice, politologice ori psihologice, de ce nu şi psihanalitice... Vom fi însă de acord că marea descoperire a românului de azi nu e nici viitorul, nici trecutul, nici America şi nici Asia, vorba cîntecului, ci România prezentului pur şi dur. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina acum cincisprezece ani o viaţă de zi cu zi atît de intensă (intensă pînă la a crea uneori senzaţia de vid...), o succesiune atît de rapidă a evenimentelor (încît adeseori pare că nimic nu se mai întîmplă...), o revărsare atît de dramatică de fapt divers şi banalitate într-o societate ce părea secătuită şi lipsită de orice imaginaţie. Şocul cel mare al fiecăruia dintre noi a fost şi rămîne întîl