Am învăţat, cu toţii la şcoală, că toamna e cea roditoare, că acum se coc destule, şi se adună recoltele; că tot ea, toamna, e aurie, şi poetică, datorită frunzelor care cad, şi se împletesc într-un covor multicolor; că aceeaşi te obligă să fii prevăzător, şi plin de provizii, şi-ţi dezvoltă un sentiment al cămării în spiritul antipaticei furnici a lui La Fontaine; căci, altfel, poate deveni furioasă, cu ploile şi furtunile ei, şi neiertătoare cu amatorii lui carpe diem etc. Probabil că fiecăruia ne-a venit, cîndva, rîndul, să ne scriem compunerea Toamna, cu doza necesară de convenţionalism. Şi totuşi, chiar în cele mai poluate oraşe, în ciuda (sau conform) stereotipelor de mai sus, se insinuează o senzaţie de toamnă. Mai întîi, apare ca o salvare din chinul exceselor mult prea pîrguitei, deja răscoaptei veri, care te-a sufocat şi nopţile cu ale ei 37 de grade: abia spre început de septembrie se întoarce bucuria nopţilor, cu adierile lor ademenitoare, cu un dor de ducă implicit. Nopţi în care, dacă deschizi geamul, poţi crede, în funcţie de vîrstă, educaţie şi disponibilităţi, în poveşti cu zburători, ori OZN-uri, ori măcar cu petreceri devastatoare dincolo de geamurile luminate ale ambiguelor blocuri de vizavi. Nopţi în care răzbate un avînt al aerului de toamnă, un ciudat amestec, al confuzului om de oraş, între simţiri poetice naturale, legate de lumini şi culori, şi impulsuri active, de altceva, profund citadine. Există, toamna,

un sentiment al începutului, al reîntîlnirilor, al festivităţii şi protocolului: e un timp al re-cunoaşterii, cu oricine, de la familie şi colegii de serviciu la vînzătoarea din colţ şi femeia care face curat. Înnoit, şi iniţiat, după asumarea lumii alternative din vacanţe, reiei vechile contacte, trecîndu-le printr-un timp al poveştii, chiar al grozăvelii în genul istoriilor de vînătoare. După care, poţi reîncepe ce vrei, şi, c