* "Totul concură la transformarea legii sociale într-o imitare a ordinii observate la nivelul lucrurilor", scrie Bergson. Am fost multă vreme sedus de această idee şi mi-a plăcut să cred că legile cetăţii sînt un fel de imitatio nefericit al legilor cosmosului. Echilibrul perfect al planetelor în spaţiu şi al atomilor în materie este atît de fascinant... Şi Eliade spunea, într-o carte-interviu, că întreaga mitologie a unei civilizaţii este repetarea nuanţată şi conjuncturală a mitului cosmogonic în care cred cei ce compun civilizaţia respectivă. În plus, spune Eliade, oamenii îşi imită zeii. Asta se poate traduce pentru jurist prin aceea că legiuitorul, conştient sau nu, încearcă să reproducă comportamentul regulator al zeului care a creat/ordonat totul. Din această perspectivă, substanţa intimă a suveranităţii este de natură mitică şi contractul social al lui Rousseau este o aberaţie. Şi Ortega crede la fel: "Ideea de societate ca reuniune contractuală - aşadar juridică - este cea mai nesăbuită tentativă făcută vreodată de a pune carul înaintea boilor. Pentru că dreptul, ca realitate - şi nu ideile despre el ale filosofului, ale juristului sau ale demagogului - este, dacă-mi este îngăduită o expresie barocă, o secreţie spontană a societăţii şi nu poate fi altceva." * "Admiţînd că o idee, o opinie este adevărată, ce deosebiri concrete va produce acest lucru în viaţa noastră?" întreabă William James. Cred că aceasta este expresia cea mai clară pentru ce înseamnă gîndirea pragmatică autentică. Am mai spus-o: folosirea cuvîntului "pragmatism" în România de azi este abuzivă. Dacă ne gîndim cîte ticăloşii şi trădări s-au înfăptuit în numele pragmatismului, deducem că James ar fi însuşi Diavolul... * Epicur scrie lui Menoikeos: "Moartea nu este nimic pentru noi, deoarece atîta timp cît existăm, moartea nu există, iar cînd moartea apare, atunci nu mai existăm noi".