Probabil că lenea - la prima vedere, lenea, da - pare a fi argumentul meu principal, dar deseori argumentele principale mă plictisesc într-atît încît le îndepărtez cu dispreţ, ca şi cum ar fi prea liniştitoare, şi apelez cu îndoită plăcere la argumentele secundare, ceea ce voi face şi acum: s-ar putea deci ca lenea, lenea de vară, lenea oribilă, lenea dezgustătoare, lenea văzută de unii ca o cucoană mare, nu ştiu de ce, fiindcă eu o văd ca un amurg fastuos care se lasă pe biroul meu după o mie şi una de nopţi petrecute printre atîţia cocoşi roşii descoperiţi la capătul atîtor basme, al atîtor valsuri, polci şi angoase, dar n-are rost nici o polemică, lenea şi numai ea pare a fi explicaţia majoră pentru refuzul cu care am tratat concursul de minciuni aranjat la mijlocul lunii iulie de locuitorii din Moncrabeau (Franţa). Pînă la 15 iulie urmau să fie trimise, dactilografiate şi în dublu exemplar, pe adresa Academiei mincinoşilor, două minciuni; la 6 august se prevedea consacrarea laureatului; a trecut de mult ziua aceea; aseară am simţit, de altfel, cum s-a spart vara. Scrutez adînc în sufletul meu, mă uit atent la tot ce s-a adunat acolo, îmi dau seama cu luciditate că aş fi avut cu ce să concurez, o sălbatică vanitate urlă în mine că aş fi putut să mă număr printre cei mai valabili candidaţi, cu o mînă de fier strangulez vocea care şopteşte că doar din lene n-am participat şi, cu un efort de sinceritate, accept adevărul, singurul adevăr în care pot avea încredere fiindcă s-a întrupat, s-a întruchipat şi a înflorit tocmai pe mormîntul minciunii ucise. Nu, nu lenea m-a împiedicat să mint ca nimeni altul. Ci o viguroasă meschinărie: premiul, premiul instituit de acea Academie, premiul pentru laureat consta în acordarea "dreptului de a deforma adevărul oriunde şi oricînd". Mi s-a părut puţin. Mi s-a părut mizerabil de puţin. Mi s-a părut - ca să mă exprim exact -