Tocmai cînd voiam să scriu despre una dintre cele mai frumoase reclame difuzate pe posturile noastre TV (Dialog - Totul în jur e comunicare) se întîmplă că nu pot. Din două motive: unu - în noaptea asta la trei e programat un cutremur, eveniment care trebuie petrecut, fireşte, în familie; doi - s-au împlinit cinci ani (nici mai mult, nici mai puţin) de cînd spălăm cu Ace, eveniment ce se sărbătoreşte în grup, într-o adevărată frenezie dionisiacă, de vreo cîteva săptămîni încoace (dacă ne uităm prea mult la televizor şi nimerim una din ultimele două spoturi publicitare lansate în cinstea menţionatului înălbitor). Ceea ce mă face să nu mai fiu foarte sigură: totul în jur e comunicare, comunicări sau comunicate? Totuşi, există un lucru de care sînt sigură: o societate postcomunistă, oricît de originală ar fi, îşi păstrează (sub o formă sau alta) înălbitorii ei (1 Mai, 23 August etc.). Altfel de ce aş vedea la televizor o mare de gospodine isterizate, agitînd la unison eşantioane de
aşternuturi înălbite şi răsînălbite cu Ace, aclamînd disciplinat discursul de celebrare a cinci ani de cînd acesta a intrat în viaţa lor? Să-mi fi scăpat nota de ironie din imaginaţia copywriterului? Sau din a mea? Oricum ar fi, ritualurile comuniste trăiesc bine merci în subconştientul colectiv şi aş spune că au o viaţă interesantă. Sau noi murim de plictiseală. Adunările festive, meetingurile, manifestaţiile, parăzile ş.a.m.d. erau unul din punctele forte ale sistemelor totalitare. Un punct de strînsă coeziune în jurul cozii. Ceea ce nu înseamnă că ele nu îşi găsesc echivalenţi în democraţie. Îşi găsesc. Dar pe lîngă rostul politic, de ocupare a timpului şi libidoului indivizilor, mai capătă şi nu sens: grupuri de sprijin, asociaţii, comiţii etc. Îmi este foarte clar de unde venim. Dar aşa, strîns veniţi în jurul unui înălbitor, mă întreb sincer în ce sens ne îndreptăm? Alice P
