Terapia resentimentelor economice prea puţini o pricep. Ion Ghica ştie cum ar fi să fie aceasta, cutare ins june, un bonjurist animat de idei capitaliste se întoarce din străinătate şi slugerul cutărescu nu pricepe de ce vrea el să se apuce de producţie în loc să-şi caute un loc prin canţelariile domneşti şi să se facă bugetar şi nu întreprinzător. Să-i ascultăm cum sporovăiesc amîndoi, de parcă ar fi slugerul un ditamai lider sindical la o întreprindere de stat în sporovăială mitingistă cu investitorul privat. Două lumi, cum spuneam data trecută, una progressive culture, alta static culture; la fel atunci, la fel azi. Să-i ascultăm şi să luăm aminte. Zice slugerul: "- Slavă Domnului că nu mi-a venit şi mie în gînd să trimit pe fiul meu Pavlache la Paris! Totdeauna am zis că tinerii care învaţă mult se întorc cu capetele stricate. Să vrei să fii rob ca iloţii lui Platon în loc să cauţi să te faci boier mare!" Junele bonjurist îi răspunde în jargonul neaoş al liberalismului celui mai curat: - De la Platon pînă astăzi au trecut douăzeci şi doi de secoli, în care lumea şi lucrurile s-au schimbat. Atunci munca era robie, şi robia unora era condiţiunea indispensabilă a libertăţii altora; atunci Jefferson David ar fi putut zice cu drept, ca politicii greci, că «robia era paladiul libertăţii»; iar în secolul în care trăim noi munca este condiţiunea libertăţii. Astăzi oricine se simte sau voieşte să fie om trebuie să lucreze, să producă." (I. Ghica, II, 44) Iacătă aici cum progressive culture covîrşeşte static culture. Numai că (şi aici ca şi la conaşul Bazil) problema israelită este văzută de Ion Ghica altfel, ea nu intră în chestiunea de mai sus, munca lor nu e la fel, e altceva: "Talentuosul nostru pictor Grigorescu a espus, acum cîţiva ani, un tablou în care, cu penelul său maestru, reprezinta un iarmaroc (un bîlci): mulţime de ţărani români, bărbaţi şi femei,