Harta unei Românii în care predomină roşul. Şi imediat lîngă ea, o Românie în care roşul este stăpîn total, cu excepţia unor zone compacte de verde. Roşul (întîmplare, maliţiozitate?!) reprezintă localităţile cu primari ai PSD, verdele cu primari UDMR. Pe alocuri, ceva albastru cît de cît compact mai sparge monotonia (PD, de exemplu în Caraş şi Bistriţa). Prima hartă redă situaţia imediat după alegerile locale, cealaltă din iunie 2001. Asociaţia Pro Democraţia şi Institutul de Politici Publice au măsurat migraţia primarilor în acest interval. Din cei 2.957 aleşi, 651 au schimbat partidul în decursul anului care s-a scurs, 82% dintre transfugi alegînd PSD. Chiar Pavel Coruţ şi-a pierdut singurul primar pe care îl avea. Cifrele ca atare nu spun mare lucru, dar ele acoperă o realitate care scapă mereu presei focalizate prea mult pe politica parlamentară. De fapt, puterea are ramificaţii subtile, ca vasele de sînge, îşi transmite comenzile pînă în ultima comună. Sub scena luminată de reflectoare, o realitate mult mai vastă se află în mişcare, cu alianţe, pasiuni şi trădări. Iar modul în care partidele s-au poziţionat în această lume poate spune mai multe despre ele decît imaginea de moment şi scandalurile de la Bucureşti. Se remarcă o discrepanţă între Partidul Democrat şi formaţiunile de acelaşi calibru. De exemplu, democraţii au ieşit din alegeri cu 483 primari, iar liberalii cu 251. În condiţiile în care au acelaşi număr de parlamentari, primii au aproape de două ori mai mulţi primari. O comparaţie cu Partidul România Mare arată că partidul lui Vadim Tudor a ieşit din alegeri cu de patru ori mai mulţi deputaţi şi de şapte ori mai puţini primari decît PD. În acelaşi timp, democraţii au pierdut de atunci 76 de primari, în vreme ce Partidul Naţional Liberal a cîştigat 11. Dar această schimbare poate fi mai degrabă pusă pe seama schimbării de la vîrful PD şi stabil