In urma cu aproape un an si jumatate, publicam un articol mai degraba vesel despre bizareriile aparute – la vremea respectiva – in sistemele de securitate americane, bizarerii semnalate, de altfel, minutios de presa din intreaga lume. Era vorba, in primul rind, de intrarea citorva senatori ai Congresului, cu legitimatii false, la Pentagon (pacalind usor vigilenta gardienilor) si descoperirea unui aparat de ascultare, din recuzita spionajului sovietic, in chiar sediul central al FBI din Washington. Mass media mondiala vuia apocaliptic, doamna Albright anuntase decapitari la nivel inalt, iar talibanii juisau tragind gloante in aer si topaind fara noima pe fundalul peisajelor lor stincoase, pigmentate cu capre blajine. SUA parea sa fi intrat intr-un neasteptat eon al degringoladei defensive.

Desi nu sint politolog si nici nu am studiat metodic arta administratiei de mare anvergura, mi-am permis sa fiu ceva mai calm, in contextul dat, decit majoritatea comentatorilor si sa ma axez pe o explicatie (a, intr-adevar, straniilor incidente) pe cit de simpla, pe atit de plauzibila. Dubioasele intimplari nu ilustrau, in opinia mea (opinie la care nu am renuntat inca), neaparat neglijenta si rudimentarismul aparatului de siguranta a Americii, ci, paradoxal, chiar supradimensionarea si sofisticarea lui excesiva. Acolo se aplica, de fapt, un principiu logic esential: extremele absolute se suprapun. Prea multa dezvoltare tehnologica, prea marea complexitate metodologica a unui sistem faceau loc – previzibil – primitivei vulnerabilitati. Genialitatea este adesea vecina cu marunta stupiditate, tot asa cum iubirea patimasa poate genera, instantaneu, ura neimpacata (reversul fiind, de asemenea, valabil). Prin acele incredibile si, de ce sa nu recunoastem, in felul lor comice, brese din securitatea federala, Statele Unite ajunsesera in postura rizibila a marelui medic-savant