Cine pretinde că ipocrizia este un viciu, o trăsătură de caracter condamabilă şi demnă de tot dispreţul nu ştie ce spune: nu, nu rîdeţi, în realitate este vorba de o însuşire pozitivă, o virtute ignorată pe care nu toată lumea o posedă, ţinînd seama de gradul înalt de generozitate pe care îl implică, dar fără de care viaţa nu ar mai fi suportabilă.

Am citit undeva în legătură cu asta următoarea istorioară: se spune că înainte ca Dumnezeu să-l fi făcut pe om după chipul şi asemănarea lui, zeii se înhămaseră la aceeaşi corvoadă pentru a constata la capătul ei că fiinţele umane zămislite de ei nu le semănau deloc: nu erau decît nişte biete făpturi izolate, însingurate şi melancolice, care reuşeau să-şi înstrăineze pe toţi cei cu care veneau în contact, ducîndu-şi traiul în nişte universuri reci, triste şi plictisitoare. Oamenii aceştia nu se agreeau deloc unii pe alţii, fiecare găsea celuilalt pricină, fiecare se indigna din cauza metehnelor şi caracterului lamentabil al celuilalt, dar nimeni nu căuta să ascundă aceste păreri şi sentimente. Toată lumea spunea de la obraz tot ce gîndea - şi slavă Domnului că se gîndea pe rupte pe vremea aceea! Le turuia glasul la toţi fără întrerupere de cîte observaţii, critici şi acuzaţii demascatoare aveau să-şi aducă unii altora. Pînă cînd zeii, înţelegînd că toate acele făpturi suferinde şi nefericite, propriile lor creaţii, păcătuiau prin prea multă sinceritate, cauza principală a înveninării relaţiilor dintre ei, s-au grăbit să repare ceea ce mai putea fi reparat, inoculîndu-le oamenilor în sînge licoarea ipocriziei.

De atunci totul s-a schimbat ca prin farmec. Zidul singurătăţii s-a prăbuşit, bărbaţii, femeile, ba chiar şi copiii au început să se apropie unii de alţii, să se adulmece, să se mîngîie şi să se giugiulească, să-şi încălzească sufletele şi trupurile, să-şi cînte osanale şi imnuri de slavă, să-şi în