Suntem probabil singura ţară din Răsăritul comunizat (cu Rusia inclusă) în care o căpetenie comunistă a refuzat, cu preţul vieţii şi în ciuda torturilor îndurate, să-şi joace rolul de trădător al cauzei sale şi să-şi recunoască o vinovăţie imaginară. În locul ei, Pătrăşcanu (de cine altcineva poate fi vorba?) a negat rolul de acuzat şi l-a revendicat la proces pe cel de "acuzator", declarând că "scuipă" pe o asemenea farsă. În nici un pretoriu, nici la Moscova, nici cu prilejul reeditării marilor procese, la Varşovia sau Budapesta, astfel de sfidare n-ar fi fost de gândit. Ca să nu rişte a se destrăma ţesutul însuşi al sistemului. În cadrul Terorii, piatra de temelie a comunismului, pusă de Lenin şi vegheată de Stalin, o astfel de ceremonie contra firii era ea însăşi fundamentală. Scenariul pus la punct la Moscova, nu suferea modificări fie ele de detaliu, pentru buna conformitate a aplicării torturii fizice şi psihice, consilierii sovietici de la NKVD conduceau operaţiile iar declaraţiile de la anchete erau traduse - toate - în limba rusă. Conformitatea şi copyrightul ororii au fost respectate întocmai la Varşovia şi Budapesta, la Bucureşti le-a stat în cale un om: Pătrăşcanu.

Stânga românească (dar nu doar stânga) ar fi trebuit să se fălească: o astfel de unicitate e remarcabilă pe plan istoric, dar noi, în general nu ne mândrim decât atunci când n-avem cu ce.

Nu doar pentru mândrie, dar şi pentru justiţie, adevăr şi minciună(?) cartea publicată de Lavinia Betea în colecţia "Procesul comunismului" reprezintă un document de primă mână, o lucrare-probă, scrisă cu acribie. Când aflăm că documentele anchetei şi procesului comunismului numără 30.000 de pagini înţelegem poate mai bine din ce trudă s-a născut această carte.

Desigur nu e primul document asupra procesului. Dar a reprezentat primul mare eşec juridic al comunismului şi s-a evitat or