Între Mihai Nasta şi Petru Creţia există nu puţine asemănări. Amândoi sunt cunoscuţi iubitorilor de literatură rară - durabilă, dar nedestinată popularităţii - prin câte o carte: Norii celui de-al doilea, Anatomia suferinţei a celui dintâi. Amândoi sunt ca formaţie clasicişti, amândoi şi-au extins cercetarea dincolo de marginea strictei lor specialităţi, venind către literatura română, Petru Creţia prin inestimabila lui contribuţie eminescologică, Mihai Nasta prin variate investigaţii. Se adaugă la marea capacitate de cuprindere a acestuia din urmă şi un evantai bibliografic care merge de la cele mai specioase lucrări consacrate literaturii eline, miturilor sau arheologiei până la post-structuralism.

Mihai Nasta a reunit de curând în volumul Les êtres de paroles. Herméneutiques du langage figuré (Ousia, Bruxelles, 2001) nouă studii - unele inedite, altele publicate anterior în reviste de prestigiu - referitoare, cum se explică autorul într-un cuvânt înainte, la textualizarea figurilor, în relaţie cu comportamentul simbolic şi cu straturile de elaborare verbală. A tratat în ele, cu o enormă erudiţie pe deplin funcţională, ferită de morgă scolastică sau de ostentaţie, teme diverse: androginismul lui Făt Frumos, simbolistica fantasmatică a bobului de fasole, riturile imortalităţii, cultul lui Salmoxis, figurile transcendenţei, nivelele textului la Pseudo-Dionis Areopagitul, elaborarea textului la Dionis din Halicarnas, caracteristicile versificaţiei orale, analiza unor poeme româneşti. Aşadar, studiile sunt datorate, în egală măsură, unui retorician, unui etnograf şi unui hermeneut.

Cărturarul evidenţiază o serie de dificultăţi înfruntate în timpul investigaţiei sale. El constată o multitudine de sensuri în rituri sau în figuri, după cum şi în texte atribuite unor autori străvechi, dar îi este greu să stabilească dacă acele sensuri aparţin cu adevăra