Cum altfel am putea caracteriza imaginea primelor momente ale festivalului enescian decât observând aspectul parţial al realizărilor fiecărui ansamblu în parte? Iar aceasta de la dezamăgire până la entuziasm, de la definirea unor situaţii artistice pe care nu ezit a le aprecia ca fiind de referinţă şi până la scăderile ce nu ţin de demnitatea unui ansamblu care îşi respectă cartea de vizită.

Sintetizând, aş putea spune că debutul de festival enescian a avut parte de evoluţii artistice inegale din partea Orchestrei Parisului condusă de Christoph Eschenbach, din partea celebrului ansamblu cameral "I Musici di Roma", din partea Orchestrei Naţionale Radio condusă de dirijorul Laurent Petitgirard.

Christoph Eschenbach este un mare muzician eficient în mod special în spaţiul muzicii germane. Cu decenii în urmă l-am audiat la Sala Mică a Palatului, uimindu-ne, la pian, cu a sa imaginaţie cuceritoare în ceea ce priveşte colorarea timbrală a discursului muzical bachian; cu un an în urmă în cadrul stagiunii de concerte de la "Expo 2000 Hanovra",

l-am urmărit construind o impresionantă versiune - mai ales din punctul de vedere al consistenţei spirituale - a Missei Solemnis de Beethoven; o realiza în compania orchestrei de la NDR Radio-Hamburg, ansamblu pe care, de asemenea, zilele trecute, am avut prilejul de a-l fi audiat la Bucureşti. Eschenbach construieşte în mod eficient o muzică ce dispune ea însăşi de o construcţie fermă; mă refer la structurarea momentelor opus-ului simfonic coregrafic care este Ritualul primăverii de Igor Stravinski, la ultimele două părţi ale Simfoniei fantastice de Hector Berlioz, o realizare - am mai notat-o - deloc fantastică... dar corectă în portretizarea imaginilor quasi cinematografice în "Drumul spre eşafod", în "Visul unei nopţi de Sabat"; a lipsit misterul seducţiei în scena valsului, a balului, o scenă realizată de