Într-o spirituală Cronică a mizantropului de pe vremuri, G. Călinescu ironiza pretenţiile pe care scriitorul român le avea faţă de criticul literar. Acesta din urmă trebuia să fie, în ochii scriitorului, un fel de slujitor necondiţionat şi devotat, făcîndu-i mereu pe plac, gîdilîndu-l în tălpi şi, la nevoie, ducîndu-i oala de noapte. Mi-am amintit de tableta călinesciană urmărind reacţia unui cunoscut prozator român contemporan la o cronică literară defavorabilă, pe care a publicat-o România literară. Şi mi-am spus că lucrurile nu par a se fi schimbat în cei aproape şaptezeci de ani care s-au scurs de cînd Călinescu îşi tipărea însemnările într-o revistă interbelică, deşi regimul politic românesc s-a schimbat, el, de două ori în acest timp. Mentalitatea scriitorului rămînînd aceeaşi, abia dacă băgăm de seamă evoluţia moravurilor. Cuplului scriitor-critic (o, ipocrit cititor, seamăn şi frate al meu!) i s-a adăugat un terţ, ţuţărul, ceea ce dovedeşte că bătăliile literare nu se mai poartă strict individual, ci fac apel, tot mai des, la grupuri de interese, la partide sau la terţe persoane, cam în felul în care mafioţii solicită sprijinul unor ucigaşi cu simbrie cînd se luptă între ei. Ţuţărul e un fan plătit (nu neapărat în bani), un mercenar în slujba cui are nevoie de el, trecînd de la un stăpîn la altul, chiar dacă mijloacele folosite sînt totdeauna aceleaşi: violenţa tonului, trivialitatea de gîndire, ameninţarea sau şantajul. El e un recuperator de imagine pe piaţa literară.

Istoria este, de fiecare dată, aceeaşi, chiar dacă protagoniştii şi detaliile diferă. în cazul de faţă, un tînăr şi promiţător critic îşi spune, cu tranşantă sinceritate, părerea pe care o are despre o carte şi despre autorul ei. Nici vorbă de insultă sau de înjurătură, totul pe un ton ironic, deşi judecata e tăioasă ca o lamă. Neobişnuit cu un astfel de tratament, menajat de cîte