În căutarea timpului (istoric) pierdut
Ştefan Bănulescu avea o înfăţişare enigmatică. Uscăţiv, pletos, îmbătrânit prematur, părea un indian din America, dintre aceia care în filmele de western stau jos lângă un foc şi fumează pipa păcii. Dar ce să fi căutat un indian din America în România?
Oricum, putea fi considerat unul dintre puţinii români capabili să tacă. Iar tăcerea lui nu era placidă, avea elocvenţă. Uneori, Ştefan Bănulescu tăcea jucăuş, alteori tăcea încurajator, alteori tăcea distant, alteori tăcea profetic.
El detesta comunicarea improvizată şi frivolă, numită de compatrioţii săi - cu simpatie - sporovăială, taifas, şuetă etc. , ca şi pe aceea expeditivă, eficientă, de inspiraţie americănească. Prefera o comunicare elaborată, ceremonioasă, eventual prin intermediul scrisorilor.
Nu întâmplător, cele mai frumoase texte ale lui în proză, "opere minore" şi azi seducătoare (spre deosebire de impunătorul roman Cartea de la Metopolis, care mai are doar o frumuseţe dezactivată, de exponat de muzeu), sunt concepute sub forma unor scrisori. Autorul le-a intitulat Scrisori din provincia de sud-est, dar la prima lor ediţie, aceea din 1976, a trebuit să accepte un titlu impus de cenzură: Scrisori provinciale. Apoi, în 1994, când nu mai exista cenzură, le-a retipărit cu titlul originar, pe care l-a completat însă cu o elegantă fundă stilistică (după cum a completat şi sumarul volumului, cu noi texte): Scrisori din provincia de sud-est sau O bătălie cu povestiri.
Volumul se deschide cu un elogiu melancolic adus chiar genului epistolar, abandonat aproape complet în a doua jumătate a secolului douăzeci, dintr-o dorinţă nesăbuită de a trăi repede şi superficial:
"Avem prieteni oneşti la Sighet, la Dolhasca, la Bocşa Montană şi la Simeria. Nu ne scriu şi nu le scriem, ne telefonăm din când în când, dar asta e altă poveste, sch
