În ultima clasă, la liceul braşovean "Dr. Ioan Meşota", duminicile, intern fiind, mă plimbam singur pe sub Tâmpa. Preumblându-mă astfel, romantic, pe când colegii mei mai zvăpăiaţi se duceau la distracţii, într-o duminică tomnatică, pe alee, dădusem nas în nas cu directorul şcolii, profesorul Bălăcescu. Îmbrăcat în negru, cu pălăria turtită pe frunte, cu mâinile la spate, se oprise, la salutul meu respectuos, întrebându-mă mirat: "Ce cauţi tu, aici, băieţică?" Reproduc întocmai cuvintele. De emoţie, mi se întipăriseră în minte pentru totdeauna.

Ce să fi răspuns la o asemenea întrebare?... Vinovat, fără să ştiu de ce, lăsai ochii în jos. A doua zi, luni, povestind întâmplarea în cancelaria profesorilor, aveam să aflu, prin acelaşi pedagog de serviciu, că se ajunsese la concluzia că nu se poate, trebuie să fie poet! Eu, adică.

Adevărul e că scriam pe ascuns versuri, dar îmi era ruşine să recunosc, ca şi cum ar fi fost vorba de o boală ruşinoasă. Spre sfârşitul şcolii însă, pe când ne pregăteam pentru bacalaureat, mă dădusem bătut. Colegii mei mă declaraseră poetul şcolii, nu fără o anume ironie, de ce mă temeam mai mult. Aşa cum se zice: leneşul şcolii, trântorul şcolii. Era ca şi cum aş fi ieşit din rândul normal al elevilor.

*

* *

Pe urmă, veni războiul. Urmară cursurile de la Facultatea de litere şi filosofie, cu Vianu, Ralea, Gusti, Vulcănescu, Mircea Florian şi alţii. Ultima serie de intelectuali străluciţi, înainte de întronarea marxism-leninismului. Salvarea mi-o găsisem mai departe în poezie. Nu scriam numai versuri grave, filosofice, pedante, dar şi o lirică ocazională, superficială, cum îi adresasem unei artiste de 1 martie 1959, acest catren jucăuş. Nu merită, dar îl citez, totuşi:

Şantezei de renume ce vine din

Focşani,

Cu victime, triumfuri şi vin,

precum şi bani,

E d