În toamna anului trecut, într-o Dilemă avînd ca temă idiosincrasiile, mi-am permis să public un anume articol. Intitulat La Felix nici nu m-aş fi uitat, el expunea, argumenta şi schiţa istoria unei mici idiosincrasii personale. O frază de (auto)citare e (mai mult decît) suficientă: "dacă de o mie de ori aş fi fost Otilie, de tot atîtea ori l-aş fi ales fără să clipesc pe Pascalopol. La Felix nici nu m-aş fi uitat". Urma apoi - se-nţelege, din punctul meu de Otilie de vedere - un scurt recitativ (de uz intern, exteriorizat şi discursivizat jurnalistic numai din simpatie pentru Leo-responsabilul-de-număr) în favoarea, ziceam, singurilor bărbaţi cu certitudine preferabili: cei trecuţi de 50 de ani (şi "sau, mă rog, pe-aproape", admiteam, într-un sănătos adaos parantetic, ca să nu sparii prea tare gura tîrgului). Ceea ce a urmat, reacţiile pe care le-au adus cu ele această mică sinceritate şi impudoare ar fi - vorbă mare! - materia unui alt (nu acesta!) articol, în care, luînd în consideraţie experienţa anterioară, nu ştiu cîte mici sau mari impudori aş mai risca, cu toată simpatia mea pentru Leo. Lăsîndu-le deci deoparte pe cele ale vieţii, îmi permit o observaţie literaturisită şi - inevitabil - o indirectă mărturisire: pentru mine, a fost prima dată - pentru că atît de clar şi de direct - cînd am realizat aiuritoarele ecouri, comentarii, răstălmăciri, consecinţe etc. pe care le poate avea un text publicat. Astfel încît m-am purtat ca atare: deşi fusese scris (fapt uşor de bănuit, am observat) cu adresă precisă, mai departe am ales să îl tratez ca pe o veritabilă... referinţă bibliografică. Pînă la urmă, ce bine e să ai, dom'ne, un asemenea text publicat! mi s-a întîmplat să îmi spun, amuzată, în diverse contexte şi, cînd era cazul, trimiteam oamenii să îl citească, să se edifice singuri, să evit eu risipa de vorbe (parţial, şi din teama de ridicol care li se ac