Eram copil, în România, cînd ne-am adunat în faţa noului nostru televizor ca să privim ştirile despre asasinarea lui John F. Kennedy. Nimeni nu credea că e adevărat. Unchiul meu zicea că totul este o făcătură, un complot urzit de ruşi ca să ne ia minţile. Televiziunea de-abia se născuse şi era destul de ciudat să priveşti imaginile mişcătoare. Era încă şi mai ciudat să vezi America, pentru prima dată. "Uite ce clădiri ameţitor de înalte", spunea mama. Era ameţitor. Clădirile înalte. Energia oamenilor care se mişcau repede chiar dacă plîngeau şi-şi jeleau mortul. Ani dupa aceea, în 1969, luam micul dejun într-un birt polonez din Lower East Side în New York. Era acolo şi un televizor care mergea, dar nici unul dintre bătrîneii care-şi morfoleau cafeaua la acea oră a dimineţii nu privea la el. Ştirile frenetice păreau a fi un fel de reluare a asasinării lui JFK. Cu o noapte înainte, Robert Kennedy cîştigase alegerile primare în California. Mă dusesem la culcare cu gîndul că va deveni preşedinte. Mă bucuram. Promisese că va pune capăt războiului din Vietnam. Dar nu era o reluare. Pe măsură ce reuşeam să mă concentrez, cu greu, asupra micului ecran alb-negru, îmi dădeam seama că se întîmplase ceea ce mintea nu putea încape. Robert Kennedy Jr. fusese asasinat în timpul discursului prin care îşi anunţa victoria. Nu iarăşi! Ceva mai tîrziu, după ce lumea se trezise, am auzit, repetate, aceste cuvinte "Nu iarăşi! Oh, Doamne, nu iarăşi!". Fără să-mi dau seama, mă deranjase şi atitudinea bătrîneilor din cafenea. Se purtaseră de parcă tragedia naţională nu era decît o punere în scenă, o făcătură oarecare. Ca şi unchiul meu, văzuseră prea multe tragedii pentru a mai accepta realitatea. Printre ei se aflau dintre aceia care aveau numere tatuate pe braţe. Aceia văzuseră cel mai mare rău pe care îl oferise veacul. Cu greu i-ar mai fi putut uimi ceva. La 11 septembrie 2001, se