Cum am provocat soarta După primul an de facultate, an care mi-a adus, fie vorba între noi, numai dezamăgiri în ceea ce mă priveşte, am ajuns însetat de distracţie la începutul verii. O stare de blazare generală plutea şi prin minţile prietenilor mei. Toropeală generală, încurajată oarecum şi de lipsa, pe vremea aceea, a unei publicităţi agresive cu marea şi fetiţe goale la soare. În oraşul amărît de provincie în care vieţuiam pe timpul vacanţelor nu erau multe posibilităţi de distracţie: puteam merge ori la plaja de pe malul Dunării, ori la diversele terase-discotecă (am constatat că terase simple nu mai există - muzica este dată la maxim peste tot, extinzîndu-se spaţiul clasic al discotecii şi pe trotoare, parcuri etc.). Nu ştiu dacă aţi observat, dar căldura şi vegetaţia din timpul verii te predispun la lenevit şi la activitate hormonală mai intensă. Carnea, bronzată sau nu, este mai ispititoare, lumina accelerează producerea de serotonină şi prin urmare apare relaxarea, iar parcă singura grijă a genelor noastre ar fi asigurarea perpetuării lor. Mă simţeam drogat de vară şi am început să frecventez terasele cu prietenii, în fiecare zi, făcînd acelaşi lucru, stînd la o masă, cu o baterie de vin în faţă, ascultînd muzică stupidă şi flirtînd cu fetele. Aveam parte de iubiri de o vară în fiecare seară, eram îndopat de vin ca un burete şi citeam doar pe Platon şi mai ales acele dialoguri care se potriveau cu starea mea de atunci - de ex. Banchetul. De fapt, cred că mă interesau mai puţin ideile şi dialogurile decît contextul în care ele se desfăşurau: întîlniri la umbra unui măslin sau discuţii presărate cu muzică şi stropite de vinul grecesc amestecat cu apă. Cum spuneam, orice idee mi se părea însă inutilă, nu mai primeam nici o provocare, deşi trăiam zilnic visul tuturor adolescenţilor de azi, să stai toată ziua fără să faci nimic, să cunoşti zeci de fete, să