Ani de zile am fluturat în vînt stindardul sincerităţii. Mi-a plăcut să se spună despre mine "e un om deschis, sincer". Mi s-a părut sinceritatea o haină sigură precum un scut şi mi-am construit toate relaţiile pornind de la ea. M-am epuizat în nenumărate reprize confesive în cadrul cărora mi-am făcut o datorie din a mărturisi totul, pînă la ultima fărîmiţă de intimitate. Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că, de fapt, îmi elaborasem intuitiv o strategie de comunicare şi că, la urma urmei, sinceritatea era pentru mine un mod de a negocia cu ceilalţi, o monedă de schimb. Ce aşteptam de la ceilalţi şi de ce rămîne de văzut. Poate tot sinceritate, iubire, încredere deplină. Sau poate nu era decît exercitarea perversă a voinţei de putere. M-am confruntat cu strategiile sincerităţii citind jurnale. Consecinţele au fost ireversibile. La sfîrşitul facultăţii, am scris o lucrare, pătimaşă de altfel, în care încercam să desluşesc mişcările interioare ale scriitorului de jurnal, motivaţiile şi ambiţiile acestuia. Încercînd să fac un slalom fericit printre diverse texte, am observat că majoritatea zbaterilor celui care scrie un jurnal se învîrtesc în jurul ideii de sinceritate, de a spune totul într-un mod cît mai direct şi mai neprelucrat. Reversul acestor zbateri este o continuă lamentaţie pe tema "Nu sînt pe deplin în aceste pagini, încerc să mă pun în ele şi nu reuşesc decît pe jumătate" (Julien Green). Mirajul sincerităţii este dublat în jurnal de existenţa unui cod, respectiv a unei retorici a sincerităţii. Un cod prin intermediul căruia îţi pui în joc umorile, un cod care, spune Barthes acuzator, îl transformă pe orice scriitor de jurnal într-un "histrion grosolan", într-un cabotin deloc creditabil, atîta timp cît mai degrabă face teoria sincerităţii decît o practică şi care, în plus, se mişcă într-un cadru atît de formalizat, adesea chiar lipsit de orice origi