În terorizanta trăncăneală a acestor zile şi nopţi, în enorma pălăvrăgeală care transformă tembelizorul într-o cafenea întinsă în cele patru zări, unde toţi au păreri mîndre şi ferme, dar şi o poftă incomensurabilă de a le comunica ţării întregi, în hărmălaia din care se ridică o Himalaye de ipoteze bazate pe o emotivitate maximă, o informaţie minimă şi un grad zero de reflexivitate - m-am decis să tac, riscînd să apar ca un om fără opinii, ceea ce-i foarte grav în orice local public. În tăcerea mea, am găsit o oră bună de linişte deschizînd o carte din urmă cu aproape 50 de ani - "Anii împotrivirii" de Geo Bogza - în care am găsit acest articol din 1935 intitulat: "O discuţie despre America"; nu-mi permit să-l relatez cu cuvintele mele, iată-l în toată muzicalitatea lui bucureşteană: "Prietenul meu pianistul, care are un humor straniu în felul de a povesti lucrurile, îmi relatează ultima sa aventură: Am asistat la o discuţie despre America. Aceasta s-a petrecut într-un restaurant din capitală şi mărturisesc că m-a interesat în cel mai înalt grad. Obişnuiesc, a continuat prietenul meu pianistul, să mănînc uneori cîte un muşchi în sînge. Sînt seri în care restaurantele cu grătar exercită asupra mea o atracţie irezistibilă. De obicei le prefer pe acelea cu aer de cîrciumă în care cîntă un lăutar sau doi. Un astfel de local e pe undeva, pe lîngă strada Romană. Îi zice «La Chiriac». În seara despre care e vorba, se nimerise să fiu singurul muşteriu la Chiriac. În afară de mine nu se mai aflau decît cei doi lăutari, aşezaţi pe estrada din colţ. Nu cîntau. Şedeau unul lîngă altul pe scaune şi priveau în gol. Păreau să fie oameni de vreo 40 de ani, corect îmbrăcaţi şi distinşi la înfăţişare, ceea ce m-a făcut să bănui că fac parte dintre lăutarii care au absolvit conservatorul. Aveau acel aer, atît de cunoscut mie, al anumitor domni bucureşteni. Deodată, mi-am dat se