Primul magazin privat de pe Calea Moşilor se numea "Copy Cop", avea două xeroxuri şi o mică firmă luminoasă. Era o feerie să-ţi dai întîlnire seara cu iubita sub literele strălucitoare, portocalii. Al doilea magazin privat, la mică distanţă de primul, a fost "Alishor" şi, după ce s-a deschis, noi, copiii, am abandonat fără regret cofetăria din colţ, de la intersecţie, unde beam de ani de zile cico şi mîncam amandine. În magazin nu puteai să intri, era un spaţiu prea strîmt, aşa că se forma o mică coadă paşnică a oamenilor învăţaţi să aştepte "să li se dea ceva". Atunci, în acea primăvără a anului 1990, m-am îndrăgostit nebuneşte de sucurile la cutie de carton care se sorbeau cu paiul, de acadelele sferice, pe băţ, cu arome de fructe exotice, de batoanele cu cocos şi mai ales de "armuş" - o specialitate dulce cu susan şi cu zahăr caramel, învelită inestetic într-o foiţă de celofan. Am întrebat-o pe mama de ce se cheamă "armuş" şi mi-a explicat că... pentru că "patronul de la «Alishor» e arab, iar «armuşul» e un dulce de-al lor...". De cînd am aflat de patronul arab, am început să dispreţuiesc "eugeniile" şi bomboanele "cip", iar micul magazin începea să mi se pară un castel din "O mie şi una de nopţi". Îmi cheltuiam zilnic toţi banii pe care îi primeam de la ai mei pe "specialităţi" şi, dacă aveam noroc, reuşeam să-l văd în treacăt şi pe patron care căpătase pentru mine o aură de calif. Îmi plăcea pînă şi felul ciudat în care mai vorbea cu clienţii: "Bun aicea la mine... produs original... ieftin... ca la România...". Curînd, magazinul s-a extins, a devenit ditamai super-market-ul, plus un raion separat de cosmetice. În anul de graţie 2001, "Alishor" e în pragul falimentului. Probabil n-a făcut faţă concurenţei: se poartă băcăniile arăbeşti, cu pui la rotisor, kebab la chiflă, shaorma la suta de grame şi iaurt la găletuşă. Ştiu una tot pe Moşilor, la parterul u