Era evident că alegerea Bucureştilor drept capitală a României de după unirea mică va fi, în timp, motiv de zîzanie. Iaşii erau, cultural cel puţin, mai îndreptăţiţi să primească acest statut. De altfel, erau motive de instabilitate chiar şi în ce priveşte alte două cetăţi medievale: Tîrgoviştea şi, respectiv, Suceava puteau solicita cu mai multă îndreptăţire stat de capitală. Prima, cetatea de scaun a Valahiei, va fi de altfel în vizorul lui Ceauşescu pentru strămutarea capitalei politice din oraşul prăfos şi instabil de pe Dîmboviţa. Preparativele începuseră, pentru ca, apoi, fixaţia dezvoltată de cuplul dictatorial pentru rescrierea din temelii a Bucureştilor să capete acele aspecte patologice de care şi astăzi boborul este încîntat, iară aleşii săi, mîndri: Casa Republicii şi Victoria Socialismului. Aţi auzit cu siguranţă în ultima vreme cereri ale unor parlamentari obscuri de a disemina instituţiile supreme ale statului în teritoriu în felul în care a împrăştiat Ceauşescu industria, pe orice alt criteriu decît cel economic. Adevărul este că, teoretic, strămutarea pare posibilă: Internetul asigură legături instantanee ce nu mai impun proximitatea fizică. Dar, cu toate acestea, cineva să se gîndească şi la ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, care ar deveni navetist prin chiar natura slujbei. Toate aceste baloane de săpun aruncate din vreme în vreme vorbesc despre instabilitatea poziţiei capitale a Bucureştilor. Bucureştii nu au nici o raţiune logică pentru existenţă urbană. După dispariţia Codrului Vlăsiei, clima şi solul şi-au vădit neputinţa. Terenul e nesigur şi dizolvă parcă orice efort de ordonare care i se aplică. Vremea e proastă mai tot timpul anului. Oraşul se sufocă, iar refacerea lui, pe care nici unul dintre guvernele post-decembriste nu o doreşte, nu ştie cum să o facă şi/sau o împiedică sistematic, costă cîteva zeci de miliarde de dolari