Pentru actorii de teatru, sinceritatea e moarte curată: "Sensibilitatea extremă îi face pe actori mediocri; sensibilitatea mediocră face sumedenie de actori proşti; şi lipsa deplină de sensibilitate îi pregăteşte pe actorii neîntrecuţi". (Diderot, Paradox despre actor). În context, sensibilitatea este expresia compasiunii, a "trăirii adevărate", a tentaţiei identificării cu felul de a fi, de a gîndi, de a respira al unei plăsmuiri născute din fantezia scriitorului şi concretizate prin imaginaţia concretă a regizorului. Recunoaşterea faptului că în viaţa de toate zilele fiecare om joacă un rol, că unul din semnele adultului este definitivarea sistemului de semnalizare prin care se defineşte, poate comunica şi poate fi recunoscut de către ceilalţi, nu este de mare folos în munca "actorului cu sine însuşi" (Stanislavski). Pentru interpretul de teatru suma de clişee prin care "civilul" îşi exprimă disperarea sau bucuria, bănuiala sau candoarea, avîntul sau laşitatea este inutilă. Scena nu face decît să amplifice coeficientul de convenţional impus de societatea individului pentru a putea supravieţui fără traume. Prezenţa fizică a actorului pe scenă este semnul unei alte identităţi, realitatea lui corporală este învelişul unei ficţiuni, imposibil de fixat tocmai pentru că durata minciunii depinde de adevărul clipei. Sînt puţine situaţiile cînd actorul poate apela la experienţa lui personală pentru a ghici şi pentru a exprima adevărul personajului. Transmiterea acestui adevăr solicită imaginaţie şi îndemînare, iar structura flexibilă

a combinaţiei se numeşte, în limbajul comun, talent. În termenii discuţiei despre sinceritate, actorii sînt nişte profesionişti ai minciunii. Regizorul Peter Brook povesteşte o experienţă: după ce nişte actorii şi-au acoperit faţa cu măşti, mişcările lor, comportamentul şi exprimarea lor au devenit mult mai libere. Se poate spune