La citiva ani buni dupa incheierea dezastruosului episod militar si politic pe care l-a reprezentat pentru SUA razboiul din Vietnam, generalul Westmoreland, fostul comandant sef al armatei americane de interventie, vorbea despre cauzele infringerii a ceea ce fusese prezentat ca simbolul invincibilitatii in secolul XX.
Printre altele, el amintea de existenta acestui sindrom, datorat unei tehnici de lupta speciale adoptate de trupele Viet-cong: dupa un atac real sau simulat cu o unitate foarte mica de tip comando, se dadea rapid ordinul de retragere, iar oamenii se faceau nevazuti in jungla. Dar, in urma lor, undeva in virf de copac, era lasat un singur om, inarmat cu o pusca datind eventual din razboiul impotriva francezilor si care avea mincare pentru citeva zile. Misiunea lui era unica si simpla: trebuia sa astepte o patrula americana si sa ucida un maximum de oameni inainte de a fi ucis la rindul sau. Cu o singura precizare, tinind de ordinea de prioritati: primul pe care trebuia sa-l ocheasca era cel mai inalt in grad din patrula inamica, apoi cel care detinea unitatea mobila de transmisie.
Foarte rapid, aceasta actiune de tip kamikaze devenise obsesia cea mai cumplita a soldatilor americani, dar, in aceeasi masura, a planificatorilor de operatiuni care au inteles care era triplul scop al operatiunii vietnamezilor. Primul era si cel mai evident: instaurarea „sindromului tragatorului singuratic“, asociat cu spaima fireasca data de incertitudinea locului si momentului atacului. Sau, cum ar fi spus generalul Giap, existenta „atacului niciodata si permanent prezent“. Al doilea scop era de a obtine, prin destabilizarea liniei de comanda existente, un alt efect psihologic si iarasi usor de cuantificat in termeni strategici: prin disparitia ofiterului, comanda trecea automat spre subofiteri, mai experimentati, dar si mai prudenti in a continua ofensiva, fii
