Intr-un Berlin in care a plouat nu de trei ori pe saptamina, ci de trei ori intr-un ceas, a avut loc saptamina trecuta (intre 10 si 15 septembrie) cel de-al VII-lea Congres International Leibniz. Dar chiar si sub ploaie, Berlinul ramine unul dintre cele mai cochete orase pe care le-am vazut vreodata. Poate doar Londra mi se pare a fi la fel de cochet(a?). Complet reconstruit dupa al doilea razboi mondial, orasul poarta azi urmele acelor cumplite evenimente, dar, in acelasi timp, poarta si semnele unei modernitati pe care Londra nu are cum sa o aiba. De exemplu, in plin centrul orasului s-a construit o piata, exact pe locul celei mai celebre si mai circulate artere din Europa inceputului de secol trecut, cu cladiri inalte de peste douazeci de etaje, facute din sticla si otel, cu ascensoare exterioare si cu jocuri ingenioase de apa.
Si, pentru ca veni vorba despre Potsdamer Platz, trebuie sa notez ca aici se afla o reproducere a unei bucati din celebrul zid al Berlinului, care taia piata in doua, incercind sa imparta – si sa desparta – doua lumi. Desi stiam ca zidul a fost spulberat, i-am cautat urmele venind dinspre Branderburger Tor. Asa ca emotia descoperirii in Potsdamer Platz a urmelor lasate pe asfalt de catre zid a fost la fel de mare ca si cum as fi intilnit zidul insusi. Probabil, lipsa lui completa, inexistenta, macar, a unei mici portiuni care sa reaminteasca generatiilor viitoare despre grozaviile secolului al XX-lea, are semnificatia ca acesta nu a reusit sa imparta cele doua Germanii, si prin generalizare, cele doua lumi. Diferentele dintre partea estica si cea vestica a orasului nu mi s-au parut semnificative. Strazile, casele, oamenii etc. arata exact la fel. Strazile sint la fel de curate (sigur, nu ca la München, culmea curateniei si ordinii occidentale), la fel de cochete, cu bulevarde largi si trotuare incapatoare pentru oameni si pentru masin
