Scriam mai demult că, în ce-l face mai puţin popular pe Balzac, faţă de atâţi alţi mari autori, poţi să consideri, întâi şi-ntâi, capacitatea sa nemăsurată de a reflecta pe seama personajelor, de a stărui asupra caracterului lor, capacitate cu mult mai întinsă decât forţa de a pune eroii în mişcare.

Aşadar, digresiunile lungi, biografice, sociale, consemnarea şi comentarea atâtor detalii economice, psihologice, filosofice, în timpul acţiunii romanelor, fac dificilă urmărirea intrigii. Aceasta, mai ales pentru cititorul modern de astăzi răsfăţat de atâtea oferte narative, cititor obişnuit cu proza directă, fără complicaţii lăturalnice în raport cu interesul propriu-zis al lecturii. Deprindere accentuată în zilele noastre de invazia pe micul ecran a numitelor telenovele. Europa, s-a mai spus, ar avea la îndemână un subiect grandios în această privinţă; deşi, pe noi, azi, grandoarea nu ne mai interesează. Un subiect totuşi care ar ţine omenirea cu răsuflarea oprită, săptămână de săptămână, atrasă de cadranul domestic, magic: Comedia umană. Cu toate că, pusă pe TV, această Comedie, strict redusă la acţiune - în afara păcatului major al Autorului de a-şi ciocăni mereu personajele pe o parte şi pe alta, asemeni unui doctor la consultaţie - prea mult nu s-ar deosebi, drept să spunem, de Tânăr şi neliniştit (Rastignac!), Seducţie,... Dreptul la viaţă şi altele.

Să recunoaştem, din capul locului. De fapt, literatura nici nu are prea mult în comun cu distracţia. În înţelesul de abatere de la ceea ce constituie însuşirea de bază a fiinţei umane: a gândi, a judeca, a te pune în raport cu alţii şi... dacă nu vom fi socotiţi pedanţi... fiinţă în stare de a fi captată de cerul de deasupra capetelor noastre precum şi de conştiinţa din noi. Adagiul clasic, pomenit în atâtea împrejurări.

Literatura majoră, ca o modalitate de cunoaştere sui-generis, poate fi,