De ce îmi rămăsese amintirea unei prietenii-solidarităţi ce va fi existat între Victor Felea şi mine? Constat că, între 1970 şi 1973, confratele mai vârstnic cu 16 ani s-a defulat, în caietele sale de taină, contra mea - nu o dată, ci în câteva rânduri... La pagina 195 a masivei sale cărţi Jurnalul unui poet leneş (Editura Albatros, 2000), el mă face zob ca traducător de poezie.
"(...) Mă întristează că poeţi ca Montale şi Saba au nimerit sub un condei neinspirat. Zelosul traducător e, cred, robul convingerii sale despre necesitatea de a fi cât mai fidel faţă de textul original, altfel nu-mi explic insuccesul său. Lucrând cu textul italian în faţă, e clar că s-a lăsat furat de topica şi literalitatea versurilor originale, uitând că trebuie să le dea o nouă viaţă în româneşte. La ce bună fidelitatea dacă nu se transformă în artă?(...)
Şi mai există o tristeţe. Nimeni nu-i spune traducătorului adevărul.(...) Nu spun că tălmăcirile lui I. Constantin
n-ar putea fi "înghiţite" cu un oarecare efort. De ce să umblăm însă cu jumătăţi de măsură? Se vor găsi câţiva care îl vor lăuda ca pentru un important act de cultură, apoi elogiul va consolida meritele abstracte ale traducătorului care, în realitate, n-a făcut decât să mortifice versurile unui poet de seamă.".
Un an mai târziu (la pagina 238), Victor Felea pleacă de la lectura unui interviu dat de mine revistei "Argeş" pentru a se dezlănţui contra a tot ce i se părea că reprezentam în viaţa literară din acea vreme:
"Îmi displace suficienţa acestui poet-critic-prozator-traducător care, în declaraţiile sale, are totdeauna ceva antipatic. Se consideră un fel de vedetă a literaturii noastre, e foarte sigur de înzestrările lui, chiar dacă uneori simulează îndoieli. Şi el face parte din generaţia anilor '60 care, toţi, îşi închipuie că ei au întemeiat noile "împărăţii" ale scrisului românes
