Universul recreat de Slavici este, cu adevărat, cel autentic ţărănesc. Nimic nu e contrafăcut, nimic nu e alterat, nimic nu e clintit din această galaxie ivită din vremuri imemoriale. E o atmosferă de viaţă rurală, surprinsă realist, în care totul şi toate sînt statornicite trainic, de cînd lumea. Intruziunile, încercările de a schimba cele îndătinate nu sunt tolerate. E o lume de mică comunitate, ferecată în sine, stăpînită de cutume, vieţuind - prin îndeletniciri - într-o armonie firească cu natura ("Pe asta unii o au de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pămîntul", îşi tălmăceşte gîndul un personaj din La crucea din sat). Totul e fixat de la geneză, oamenii repetă, ca un ritual, mereu aceleaşi gesturi simple, în ocupaţii ştiute, moştenite din tată în fiu, fără surprize şi posibile încălcări. "Bade Mitre! Ca în toate serile, şi astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat şi boii şi caii; plugurile sunt în car; sămînţa e în saci, grăpile la îndemînă. Mîine dimineaţă, cînd răsare luceafărul boului, noi adăpăm - şi ziua ne prinde pe cîmp". Angrenaţi în această ordine prestabilită, în care rolurile sunt bine distribuite iar contextul mereu acelaşi, oamenii sunt închişi în sine, rostindu-se rar. Chiar clipele de mare încleştare afectivă se consumă în aceeaşi tăcere, din care parcă şi gîndul s-a risipit în funcţiunile automatice: "Cînd oamenii şed aşa de piatră, încît numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gîndesc nimic. Este o limbă tainică care nu are vorbe şi nu cuprinde gîndiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine". Am ales pasajele, anume, din acea excepţională idilă campestră care este La crucea din sat. Realismul întruchipării nu este aici, ca într-o bună parte din producţia lui Slavici de pînă la 1893, sufocat de etnog