Este interesant de observat faptul că nu numai muzicienii solişti, nu numai dirijorii, pot etala - cum este firesc - date de creativitate, cu totul particulare, privind abordarea partiturii muzicale; nu numai ei pot dispune de o distincţie de marcă a personalităţii; intuiţia şi talentul, educaţia profesională, orizontul cultural artistic, puterea şi valoarea imaginaţiei, configurează împreună coordonate ce jalonează profilul unei individualităţi artistice. Oricât ar părea de ciudat, ansamblurile muzicale, fie că este vorba de ansambluri camerale, fie că ne referim la cele simfonice, acestea pot etala date ce particularizează conduita formaţiei vis-a-vis de o partitură sau de alta, de un stil muzical sau de un altul. Există orchestre maleabile sau crispate, greu de urnit, există ansambluri cărora "li se potriveşte" muzica clasică, altele ce "au priză" la muzica romantică sau la cea post-romantică. Există ansambluri ce însumează veleităţi solistice nefructificate, frustrate; în acest caz riscul unor puseuri de individualitate poate tulbura echilibrul ansamblului; sunt situaţii întâlnite prioritar în spaţiul spiritual neolatin.

Există formaţii pentru ai căror membri cântul în ansamblu se constituie într-o veritabilă raţiune a existenţei individuale şi colective; am în vedere orchestrele din spaţiul anglosaxon.

Aici cântul în ansamblu se practică începând cu primele momente ale educaţiei în ansamblu. Acţiunea personală este una coordonată drept act al comuniunii, al comunicării între cei apropiaţi. Mă refer la o structură educaţională ce marchează personalitatea individului, personalitatea ansamblului; iar aceasta... de mai bine de cinci secole, de pe vremea Reformei. Există ansambluri ce dispun de o marcă sonoră, de o dominantă timbrală proprie; este o marcă ce se elaborează în timp sub îndrumarea unui mare maestru. Există ansambluri de specială mobi