L-am numit pe António Lobo Antunes "copil teribil" al prozei portugheze din cauză că el şi-a propus - şi a reuşit, în mare măsură - să distrugă discursul prozastic tradiţional; iar ultimul său roman tradus în româneşte, Manualul Inchizitorilor (1996), este, din acest punct de vedere, o operă emblematică.

Fără emfază pedagogică, mesajul existenţial al prozei lui Lobo Antunes a rămas acelaşi, de la primele sale romane pînă astăzi. Rostit tot mai răspicat odată cu fiecare nou roman, acest mesaj se întrupează, stilistic, de o manieră tot mai neliniştitoare. Secole la rînd, proza portugheză a fost oratorică şi religioasă: marca discursului baroc s-a menţinut aici, în ciuda realismului programat al secolului al XIX-lea. Să ne mai mirăm atunci că prozatorul-demolator Lobo Antunes şi-a pus în minte să arunce în aer o tradiţie considerată de el execrabilă? De cînd a început să scrie proză, Lobo Antunes s-a gîndit nu atît să creeze, cît să distrugă. Să distrugă, ce? În primul rînd, tradiţia retorică anchilozată; apoi, logica pe baza căreia naraţiunea fusese construită; în fine, pînă şi sintaxa normală a limbii portugheze. Pornit pe această pantă, e foarte greu să te opreşti...

Fără îndoială că romancierul portughez continuă să respecte regulile limbii literare - altfel n-ar putea fi înţeles de publicul său! Dar forma clasică a frazei portugheze a rămas, în ultimele sale romane, mai mult aluzie decît evidenţă. Din fraza tradiţională, percepem doar desenul general, conturul; el va fi umplut de o substanţă neaşteptată, adică de limba portugheză de zi cu zi, sub formele ei cele mai aberante (colocvialul extrem, argoul, formulările incoerente etc.): în Manualul Inchizitorilor există şi personaje care vorbesc literar, chiar pedant, dar o fac în contexte atît de vulgare şi de ciudate, încît limba literară portugheză devine la fel de ciudată ca şi toate celelalte r