Îmi amintesc că în urmă cu mai mulţi ani, citind cu nesaţ Jurnalul de la Păltiniş, mi-a venit ideea să "parcelez" cartea pe teme de discurs. Tema nr. 1 se numea, vag oracular, "neînţelegerea gândului altuia"; tema nr. 105, finală, era o sumă: "modelul paideic". între ele, un nr. 2: "raportul Noica-Iisus", sau un nr. 11: ""prostia" noiciană", un nr. 14: ""egoismul" lui Eliade", un nr. 22: ""întregirile nefilosofice ale filosofiei artei", un nr. 31: "problema lui "dacă nu ar fi nu s-ar povesti", un nr. 48: "cultura întrebării", un nr. 66: ""pustiitorii în filosofie"" etc. Câştigul la lectură fusese de bună seamă substanţial, căci simţisem nevoia de a-l transforma într-unul palpabil, aproape material.
Ultimele pagini ale Jurnalului ţintuiseră cititorul până la sfârşit în fotoliu cu imaginea dramatică a unui tânăr bărbat tulburat de exigenţele iubirii maestrului. Or, siguranţa care se desprinde din proiectul unei cărţi precum Declaraţie de iubire este foarte probabil motivată, la termen, şi de împlinirea unui destin cultural: exigenţele care îi produseseră lui Gabriel Liiceanu acel recul au fost, în esenţă, atinse. O sugerează împăcarea cu sine (desigur, relativă) din paginile despre Noica. Sentimentul se întoarce la autonomia sa, degrevat de această dată de scadenţele programatice.
Ceea ce devine foarte explicit prin tonul profund afectiv al cărţii decât nuanţa liniştită din Jurnal - constantă ea, dar anexată parcă proiectelor înalt culturale, acelei glaciaţiuni păltinişene în care căldura umană pare adesea (exagerez desigur mult) instrumentalizată, pusă la lucru. Rebelă totuşi, pe sub suprafaţa conciliant sintetică a formulei "model paideic". Aşa se îngrijorează Noica pentru presupusa carieră parlamentară a lui Andrei Pleşu dintr-o presupusă lume românească liberă (nu întâmplător şi nu fără gravitate e reamintit episodul acum, într-o carte-bilanţ),
