Încă multe edituri de la noi şi-au păstrat un prost obicei. Nu dau nici o informaţie despre autorul pe care-l publică. În cazul unei vedete poate n-ar fi nevoie, dar un debutant are neapărat nevoie de un CV, este un gest civilizat faţă de cititorul său. Veronica A. Cara debutează la Editura Gramar cu volumul de proză scurtă Viaţa pe acoperiş. Despre această autoare nu aflăm decît că este extraordinar de talentată din prefaţa lui Valeriu Rîpeanu. Apar şi alte necunoscute. De ce la Gramar? O editură care, după ştiinţa mea, nu prea susţine debutanţii; pînă acum politica constat în scoaterea de noi ediţii ale unor capodopere din literatura română. O altă surpriză, plăcută de data aceasta, a fost reclama la televiziune. Într-o ediţie de ştiri, la oră de maximă audienţă, autoarea a fost prezentată într-un reportaj. Astfel de susţinere a unui debutant este foarte importantă. Rămîne de văzut dacă şi merită un astfel de tratament mediatic.

Prima observaţie ar fi aceea că povestirile sînt clar separate tematic. În cîteva dintre ele se face simţită o puternică filieră (tematică) rurală de subiecte şi de atmosferă. Dacă sursa este autobiografică sau nu, nici nu mai contează. Pentru că sînt evidente rădăcinile în tradiţia literaturii române. Avem tone de proză orientată tematic spre lumea rurală chiar şi după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul român este încă atras de această �zonă", iată, şi în mileniul trei. Veronica A. Cara este un �caz" literar interesant tocmai prin claritatea influenţelor pe care le-a suportat. Cartea sa este aproape o hartă a marilor direcţii literare din ultimii 50 de ani. Ruralul de care pomeneam apare în formele deja consacrate - ţărani înţelepţi de tip Moromete, ţărani care încearcă să se emancipeze şi eşuează, diverse caractere în care putem regăsi personaje precum Mara, Fefeleaga. Nici o inovaţie. Autoarea nu recuperează lucid a