După cum se ştie, actuala ediţie a Festivalului ne-a adus bucuria de a vedea înscrisă în programul tuturor oaspeţilor străini câte o lucrare de George Enescu. Este un omagiu adus celui în memoria căruia s-a statuat această sărbătoare şi este totodată recunoaşterea muzicii româneşti la cel mai înalt nivel al ei de reprezentativitate, cu atât mai importantă cu cât muzica lui Enescu nu este deloc uşor de cântat. Chiar simpla citire a unei partituri, mai ales a celor de la maturitate, pune interpretului probleme e descifrare a înţelesurilor semiografiei, de cuprindere a unei pagini foarte stufoase vizual, pentru ca în etapa următoare să implice intrarea într-o lume foarte particulară, care nu se lasă uşor pătrunsă. Totodată abordarea acestei creaţii din unghiuri diferite, cu inocenţa primului contact, este extrem de fructuoasă pentru noi, poate aduce deschideri neaşteptate, scutură prejudecăţi şi aduce surprize. O asemenea surpriză a fost prezenţa în programul cvartetului "Sine nomine" a Cvartetului op. 22 nr. 1. Formaţia care are deja două decenii de activitate prestigioasă în Europa şi America mai are în repertoriu (şi este notabil, pentru că nu foarte frecvent) printre "lucrări rare", cum spune prezentarea, şi Octuorul de Enescu, deci două creaţii enesciene, dar situate cronologic şi stilistic la mare distanţă. Capodopera monumentală pe care Pascal Bentoiu o consideră "una din cele mai grele partituri pentru cvartet vreodată concepute" cere virtuozitate instrumentală maximă îmbinată cu o minuţie extremă în lectura textului. "Sine nomine" ne-a dat o interpretare cu totul, remarcabilă aliind efervescenţa ritmică şi ductilitatea formei cu seducţia sunetului, mobilitatea contururilor cu fineţea culorilor şi, nu în ultimul rând, implicare emoţională. Doar un oarecare dezechilibru în final, căruia nu i-a găsit pilonii pe care să sprijine arhitectura gigantică; de aici