Pentru orice societate, poliţistul reprezintă braţul legii, atît la nivel concret, executiv, cît şi la nivel simbolic. Cultura cinematografică occidentală a consacrat sintagma "oamenii legii" ca atribut asociat poliţiştilor. Exerciţiul simplu de a alătura acest clişeu imaginii poliţistului român va eşua însă undeva pe drumul dintre ridicol şi necredibil. La noi, percepţia asupra poliţistului a evoluat sub forme specifice şi oarecum diferite. Dacă poliţistul român nu este un "om al legii", atunci cine este el? Ca şi înainte de revoluţie, poliţistul reprezintă sistemul şi nu legea, un sistem văzut mai ales sub aspectul său constrîngător. Unde intervine aici legea? Se pierde, cu largul concurs al caricaturizării excesive (prin anecdotica de largă circulaţie) şi al lipsei reale de performanţă (puternic exploatată mediatic). În fapt, poliţistului român îi lipseşte aura fundamentală pe care o are orice instrument al unei puteri indiscutabile. În cazul său, această putere ar fi trebuit să fie legea. În România există o stabilă tradiţie a desconsiderării legii, a legii provizorii, incomplete, defectuoase, care poate fi evitată sau înşelată uşor. Iar dacă legii înseşi îi lipseşte haloul de intangibilitate şi putere, cum ar putea acesta să existe ca atribut al instrumentului său? Un deficit de credibilitate pentru poliţişti derivă şi din controversele legate de propriul statut. Miliţianul avea o poziţie aparte în societatea comunistă. Respectat şi temut deopotrivă, miliţianul făcea parte dintr-o adevărată castă, în care se intra destul de greu. Beneficiile erau multiple şi porneau de la recunoaşterea autorităţii pînă la micile cadouri acordate funcţionarilor mărunţi de la buletine. S-a vorbit despre scăderea încrederii în poliţie (sau miliţie) după căderea regimului comunist, în paralel cu creşterea infracţionalităţii. E greu de susţinut o astfel de ipoteză. Înainte d