Cu acea răceală sentimentală care-i stă atît de bine inteligenţei sale analitice, dl Nicolae Manolescu răscoleşte (în România literară, nr. 34) jarul unei probleme încă încinse: prieteniile destrămate şi spulberate sub presiunea violenţelor politice şi sociale. "Cînd ne despart ideile" se intitulează cu o expresivă simplitate articolul, avînd în desfăşurarea sa, ca bibliografie, clasicele rupturi din interbelic (Eliade, Sebastian, Ionesco) ca şi cele de după '89, nenominalizate, dar clar sintetizate: "Înlăturarea din funcţii sau bîta minerilor chemaţi să facă ordine au rupt prietenii vechi şi care se dovediseră capabile să reziste la examenul ideilor opuse. A fi de altă părere începuse deodată să însemne a fi de partea celui care te ameninţă. Crimele legionarilor produseseră în interbelic un efect asemănător. Rinocerita descrisă de Ionesco, proces de asumare laşă a convingerilor celor mulţi, are la capătul de sus violenţa şi crima. Nici cea mai tare legătură amicală nu le face faţă. Idealurile îi despart pe oameni doar teoretic. Violenţa îi aruncă în tabere diferite". E greu - la prima şi la a doua vedere - să nu fii de acord cu acest diagnostic susţinut cu evidentă siguranţă stilistică. La o a treia însă îmi îngădui să-i observ un caracter unilateral. Univoc. Strict limitat la o vreme de ciumă. Sincer discutînd, fie şi riscînd a fi patetic, sînt în dezacord cu ideea: "nici cea mai tare legătură amicală nu face faţă violenţei şi crimei". Ea nu ia în consideraţie că idealurile nu-s doar teoretice, ci şi violente. Inclusiv prieteniile ideale. Dl Manolescu, cu o îndreptăţire deja monotonă, nu vede decît violenţa exercitată din afară şi - antisentimentalist cum îl ştim - nu acordă nici o atenţie acelei violenţe interioare din adîncul unei adevărate prietenii. Căci există şi aşa ceva: o forţă dinăuntrul amiciţiei, o tenacitate, o pasionalitate bucuroasă, fericite,