De curînd, m-am întors de la "Colocviul teatrelor minoritare", organizat la Gheorgheni. Regizorul Bócsardi László, a fost, cred, singurul care a fost pe placul majorităţii spectatorilor, "indiferent de naţionalitate", cum se spunea pe vremuri. El, de ce să ascund, se numără, de ceva vreme, printre favoriţii mei. Celor care nu ştiu nimic despre el, le ofer o scurtă "fişă" biografică. Înainte de '89, a făcut teatru amator la Gheorgheni. Am auzit că, pe lîngă spectacolele ieşite din comun pe care le lucra, Bócsardi le ţinea colaboratorilor săi cursuri de istoria teatrului. După '90, la Cluj, devine studentul lui Tompa Gábor, trecînd, aşadar, în zona profesionistă (altfel spus, artist cu diplomă). Acum este angajat la Teatrul "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe, dar, din punct de vedere artistic, Bócsardi nu are specific minoritar. Îl caracterizează talentul şi imaginaţia, nu locul naşterii, etnia, ori naţionalitatea. O confirmă, ce ironie (mai ales pentru unii), şi participarea, din noiembrie 2000, la Festivalul Naţional de Teatru. "Ingredientul" cheie al producţiilor lui este echipa de actori maghiari cu care montează. Ei sînt dotaţi - toţi -, lucru rar pe scenele româneşti, cu prezenţă scenică agreabilă, condiţie fizică fără cusur, voce bună. Un alt secret al regiei lui Bócsardi este ritmul. Îmi amintesc cum la Nuntă însîngerată după Federico Gárcia Lorca, în timpul reprezentaţiei, m-am auto-imobilizat, pe scaun, ca să nu se rupă "firul". Am avut senzaţia că, dacă mă relaxez şi îmi schimb centrul de greutate de pe un cot pe altul, pierd pasul, ca în timpul unui dans complicat care te stăpîneşte şi căruia nu-i poţi schimba regulile. De fapt, la propriu, în spectacol, aproape totul este dansat. Emoţiile şi întîmplările sînt jucate cu foc, pe muzică ungurească, de către personaje - ţigani bătînd apăsat din călcîie şi ţigănci învîrtindu-se roată şi izbind din plet