Ce vede Kurtz, spectrul emaciat care ne aşteaptă la capătul drumului spre Inima întunericului, atunci cînd strigă-şopteşte (căci e deopotrivă ultima lui izbucnire şi ultima lui suflare) "Oroarea! Oroarea!", înainte de a-şi da duhul pe vasul venit să-l salveze din sălbăticie? Cuprins de o nevoie subită de a reciti acel fragment, încep să caut cartea. N-o găsesc în bibliotecă: împrumutată şi pierdută? Oricum, n-aş fi aflat ce vede Kurtz. Joseph Conrad nu ne spune. Poate că nu ştia nici el, polonezul misterios, cu biografia lui complicată şi înţelegerea lui intuitivă privind felul cum lucrează răul - poate că nu ştia nici el, pe cînd stătea la masa de lucru şi îşi scria capodopera, e un secol de-atunci. Obscuritatea, ambiguitatea, evaziunile sale nervoase, ocolişurile sale hipnotice dau cărţii imensa ei forţă aluzivă, oraculară; astfel încît, atunci cînd Kurtz spune acel ultim cuvînt, în faţa viziunii sale nedescrise şi de nedescris, cuvîntul se reverberează la nesfîrşit. Ar fi putut să vadă orice acolo, în întuneric. Ar fi putut să vadă chiar şi o cămaşă fluturată cu disperare la fereastra unui turn imens, care avea să se prăbuşească într-o dimineaţă, aproape o sută de ani mai tîrziu. Am renunţat să mai caut volumul meu din Conrad. Am deschis televizorul. La Prima, Real TV, cu imaginile dezastrului american şi un comentariu din off - genul de voce bubuitoare, hipermasculină, care îţi vorbeşte de obicei în promo-urile filmelor de acţiune, cînd îţi spune lucruri ca: "I-au ucis familia! I-au ucis cîinele! Viaţa lui mai are doar un sens: răzbunarea! Urmăriţi-i răzbunarea sîngeroasă!" Vocea mi-a distras atenţia. Mi s-a părut sau chiar am văzut cîteva imagini apocaliptice din filmul Independence Day, intercalate cu imaginile distrugerii reale? Îmi amintesc că mi-a plăcut Ziua Independenţei. În 1996, m-a amuzat să văd o bună parte din America făcută praf de nişte extra