Nouă, americanilor, nu ne place aşteptarea. În ţara satisfacţiei imediate, aşteptarea este de nesuportat. Aşa că, de obicei, nu aşteptăm. Dăm telefoane şi ne fixăm întîlniri aşa de iute că nici nu apucă să iasă o nouă tranşă de cartofi prăjiţi la McDonald's. Nu ne plac cozile, iar dacă chiar trebuie să stăm la rînd, ca atunci cînd apare pe piaţă un nou volum din Harry Potter, ne aducem corturile, televizoarele portabile şi jocurile electronice, ca să ne mai omorîm timpul. Lenea e lucrul dracului, aşa că am izgonit leneveala şi nu dăm prea multe parale nici pe indolenţă şi delăsare. Punem bunăstarea noastră pe seama vitezei şi eficienţei, chiar dacă uneori o facem în detrimentul prudenţei şi chibzuinţei. Acum ne vine încă şi mai greu să aşteptăm să se întîmple ceva. Ne vine tare greu să stăm la locurile nostre în vreme ce înaltele sfaturi ale ţării iau decizii care ne vor afecta viaţa pentru ani de zile. Ar fi bine dacă am putea reveni la normal, dar toate activităţile noastre de dinainte par foarte diferite acum. Unele chiar de-a dreptul neînsemnate. Ne uităm pe lista de sarcini de dinainte de 11 septembrie şi ridicăm din umeri. De ce oare om fi crezut că sînt urgente? Ca să ne mai treacă timpul, împroşcăm cu e-mailuri încoace şi încolo, întrebîndu-ne prietenii dacă sînt bine, indiferent dacă trăiesc la New York sau Washington sau nu. Cei mai mulţi sînt bine, cel puţin fizic. Sufleteşte, nimeni nu e bine. Se simt ca şi tine, neputincioşi, aşteptînd ştirile, lipiţi, ca obsedaţii, de radio şi televizor. N-o să pot niciodată să-mi exprim

întreaga admiraţie pentru ziariştii care ne ţin la curent, minut de minut, douăş'patru din douăş'patru. Sînt eroici, inteligenţi, muncesc din greu şi, în acelaşi timp, nu se tem să se arate vulnerabili şi umani. Dar pentru ei e mai uşor - ei nu stau în aşteptare. Şi Internetul zumzăie, dar e mai mult o larmă de băgători de se