Despre deţinuţi aflăm din presa românească, de regulă, cum şi-au bătut cuie în ţeastă sau cum s-au mutilat cu o lamă meşterită dintr-un blacheu. Universul penitenciar este, o ştim, sordid, crud, dur, promiscuu (numai la Amsterdam se pare că e idilic, aşa cum am văzut, duminică seara la TVR2, în savurosul, încîntătorul film al rusoaicei Alla Surikova, Vreau la închisoare). În cele ce urmează, voi prezenta două destine ce distonează cu reprezentările noastre stereotipe. Sînt cazuri "adevărate", care ne fac însă să ne gîndim mai curînd la Hugo, Dumas ori Dostoievski. Iată, mai întîi, povestea lui Philippe Maurice. Născut în 1956, e închis, la 20 de ani, pentru trafic de bani falşi. Doi ani mai tîrziu, evadează, e implicat, împreună cu un prieten, în uciderea unui paznic, iar după cîteva zile e arestat după ce, în cursul unui schimb de focuri, un poliţist este ucis iar altul rănit. E condamnat la moarte; graţiat în 1981 (graţiere ce precede cu puţin abolirea, în Franţa, a pedepsei cu moartea), i se comută pedeapsa în închisoare pe viaţă. Continuă studiile liceale, în cadrul programului de reinserţie socială al administraţiei penitenciare. Obţine, în 1983, echivalarea bacalaureatului, iar de aici începe marea aventură. Se decide să urmeze, prin corespondenţă, facultatea de istorie. Doi profesori de la universitatea din Tours, impresionaţi de disponibilitatea intelectuală şi de tenacitatea tînărului, îl încurajează. Obţine licenţa, apoi diploma de studii aprofundate. Alege drept domeniu de cercetare Evul Mediu, învaţă latina, occitana, începe o lucrare despre relaţiile familiale într-o regiune din Franţa în secolul al XV-lea. Universitatea din Tours se oferă să-i furnizeze deţinutului un ordinator şi un aparat de citit microfilme; după cîteva ezitări, administraţia penitenciară îşi dă acordul. E ajutat de arhivele departamentale, care îi trimit documente şi informaţ