În preajma unor posibile greve în mediile didactice ar trebui să analizăm de ce se ajunge inevitabil la acestea, indiferent de regim şi asta fără oprire de la revoluţie încoace. Dincolo de sloganurile demagogice hilare deja de felul "învăţămîntul - prioritate naţională" sîntem de acord că există problema constrîngerilor bugetare şi că sectorul educaţiei este cel mai mare care trebuie susţinut de la buget. Cu toate acestea nu este corect ca învăţămîntul să susţină în cea mai mare măsură povara acestor constrîngeri, în timp ce alte sectoare, mai dinamice şi mai eficiente în privinţa şantajului sindical, cum ar fi regiile de utilitate publică dar şi altele asemenea, să beneficieze de salarii scandalos de ridicate faţă de cele din învăţămînt. Pe bună dreptate guvernul afirmă că sărăcia bugetului nu poate susţine ajustări salariale corespunzătoare. Pe de altă parte este de analizat cum anume s-ar putea asigura măririle salariale din chiar aceste resurse, adică, mai limpede, cum anume ar putea fi acestea gospodărite economicos în aşa fel încît să asigure creşteri salariale în corelare cu asigurarea unei calităţi a sistemului educaţional. Unica soluţie raţională îmi pare a fi tocmai legarea severă a calităţii învăţămîntului cu salariile în măsură să oglindească performanţa. Este, spre exemplu, binevenită ideea ministerului de a desfiinţa şcolile din mediul rural fără populaţie şcolară - cu trei elevi şi patru dascăli - prin înfiinţarea sistemului de transport şcolar care să asigure concentrarea şcolilor pe criterii de performanţă şi de economisire a resurselor. Din păcate învăţămîntul românesc este încă al profesorilor şi abia în al doilea rînd al elevilor şi studenţilor, aşa se explică supraîncărcarea didactică a bieţilor "subiecţi ai educaţiei", cum pompos li se spune, în timp ce le este amanetat timpul liber şi opţiunile din necesităţi de asigurare a supraîncărcăr