Cea mai categorică şi mai nedorită dovadă că, fără să ne dea vreo importanţă, globalizarea ne poartă în iureşul ei, ne-a venit în dimineaţa de 11 septembrie din South Manhattan. Pulverizarea celor două turnuri şi atacarea Pentagonului nu s-au petrecut destul de departe pentru a ne feri de imprevizibilele reverberaţii ale acestui dezastru. Atîta vreme cît ruinele continuă să fumege, evenimentul este reconstituit din nenumărate detalii a căror aglomerare întunecă deocamdată sensul lui istoric. La descifrarea acestui sens cheamă Henry Kissinger, susţinînd că în situaţia dată obiectivul Statelor Unite nu trebuie să se limiteze la pedepsirea celor ce poartă direct ori indirect vina atacului, ci trebuie să vizeze anihilarea sistemului internaţional al terorismului. Recomandarea deschide o sumedenie de întrebări subiacente, ca de exemplu: cînd s-a format acest sistem internaţional? care a fost principalul său generator? de ce este el dirijat cu precădere împotriva SUA? În editorialul său din ziua următoare The New York Times sublinia "imperativul de a avea în vedere intensitatea urii în stare să împingă lucrurile pînă la acest punct". Convertirea acestei duşmănii în strategie, disponibilitatea suicidară şi competenţa tehnologică au cerut în orice caz un timp mai îndelungat decît cel scurs de la recentele alegeri prezidenţiale. Răspunderea acestei nefaste evoluţii nu poate fi deci atribuită actualului locatar al Biroului Oval, fugărit dintr-un stat

în altul, de umbra unei ameninţări fără chip, pe întreg teritoriul suveran al celei mai suverane dintre republici. Înapoierea lui la Casa Albă din acest stînjenitor periplu a luat forma la rîndul ei puţin fericită a unei ciudate solemnităţi. De faţă erau foşti preşedinţi, reuniţi pentru a confirma continuitatea istorică a politicii mondiale americane. Dintre ei lipseau înaintemergătorii: H. Truman, care ordonase lansa