O jună în rochie albastră cu dungi turcoaz, cu balerini de lac turcoaz, pe umăr cu o geantă pe care e lipită sigla PNL - tot albastră, stă de dimineaţă în picioare, în Piaţa Universităţii, cam prin dreptul gurii de metrou şi strigă "Jos Iliescu". Cu această imagine am spus aproape totul despre începutul anilor '90 - se purtau culorile tari, balerinii şi se purta Piaţa Universităţii. Deci nu are nici un sens să vă mai povestesc cum mergeam zilnic în menţionata piaţă şi strigam sub balconul legendar, pînă răguşeam, nu din vogă ci din (zîmbiţi) convingere, şi cum, o lună mai tîrziu, pentru albastra siglă a PNL, era cît pe ce să mănînc bătaie de la bonomele gospodine rubiconde ale Bucureştiului (nu de la mineri). Şi nici nu voi povesti (deşi, pînă la urmă văd ca o fac) cum în iulie '90 am schimbat culorile tari cu albul angelic - şi eram vreo cîteva mii de oameni atunci, în Piaţa Operei, îmbrăcaţi complet în alb, inclusiv pantofii, cu flori albe în mîini, scandînd "Eliberaţi-l pe Marian Munteanu!". E inutil să povestesc că am abandonat, mai tîrziu, dalba recuzită pentru a mă bălăci în culoarea olive-kaki-ocru şi în propria-mi stupoare, că iată, după toate cele întîmplate la kilometrul 0, eram, fatalitate! tot sub zodia FSN. Ineluctabil, anii '91,'92,'93 au trecut şi odată cu ei, moda olive, şi am preluat din mers portul etno-folk şi look-ul hippy, iar stupoarea s-a transformat în ceva asemănător cu resemnarea. Acum, pentru că un jenant tremolo în voce şi un fior scutura firul epic, n-am să încep să fredonez fals "If you're going to San Francisco" a lui Scott McKenzie, ascultată extatic la 2 Mai, pe plajă, în vara lui '93, şi nici nu am să-mi amintesc cum, un an mai tîrziu, pe aceeaşi plajă, m-am înamorat de cineva doar pentru că
ştia absolut totul despre Cesare Pavese, inclusiv numărul camerei de hotel unde nevroticul şi fragilul şi-a făcut felul. Şi chiar a
