"Morţilor - spune Sorescu în prima strofă a poeziei Tutun - Li se pare veşnicia / Mai lungă, / Fiindcă nu li se dă voie/ Să fumeze." Uneori timpul - prea răbdător - pare să (de)cadă într-o eternitate vlăguită, fără nerv şi ţel, în monotonia unei nesfîrşite aşteptări lipsite de sclipirea înviorătoare a oricăror aşteptări. În bezna acelei deznădăjduiri, singura alinare pare a fi atunci camaraderia fumatului, licărul minim, dar unanim - resemnat la un solidarism vegetativ - al demnităţii unei arderi scăpătate, abia întrezărit prin vagul fantasmatic al fumigenelor. "Noi aceştia mai vii (s. mea) -, insistă poetul - fumăm, / Ne aprindem unul de la altul / Cîte-o ţigară, / Slobozind pe nas cîte-un "mulţumesc", / Înecat în fum" - celebrînd astfel o viaţă împletită din amăgirile mitic-oficializate ale fumatului, atent asezonată totuşi cu varietatea fumurilor stadiale: "O ţigară cînd ne naştem, / Una cînd mergem la şcoală, / Alta cînd ne căsătorim: / O ţigară pentru că plouă, / Şi pentru că nu plouă, / Altă ţigară..." O viaţă ce dă impresia unei voioşii de năbădăioasă şi veşnic-adolescentină bravură tabagică, abia dacă uşor contrariată, confuz mirată de un final neaşteptat, precipitat ca din senin: "Şi uite-aşa, / Cu un tutun ieftin, / Nici nu ştii / Cînd ţi-a trecut / Soarta." "Răbdare şi tutun" ar putea fi deviza acestei supravieţuiri la întîmplare, grevată pe o pasivitate concesiv-rutinieră şi dispusă să înghită totul - veşnica plictiseală a vieţii - cu o frivolă resemnare, cînd e învăluit în haloul şi aromeala amorţită a fumurilor de rigoare. O viaţă care, chiar dacă pare să refuze răbdările prăjite, se nutreşte doar cu cele afumate, nu mult mai consistente. Şi pentru unii, evident, de mult fumate. Este însă răbdarea doar lotul fumătorului înrăit, nărăvit la lîncezeala unei vieţi băltind în delăsare şi defetism? Este ea doar acea zăbavă stătută şi sterilă, impacienţ