Supravieţuitoare demenţei comuniste, ca şi altele de pe strada ei, casa prinţesei din copilăria mea, e situată undeva, în prelungirea bulevardului Mircea Vodă. Construită pe la începutul secolului trecut, cu o arhitectură simplă, în stil brâncovenesc, fără înflorituri, şi-a permis totuşi mici răsfăţuri. Curtea, rămasă acum doar un petic de piatră, a fost pe vremuri gazda de vară a redingotelor albe şi a partidelor de remi. Un chioşc de lemn se înălţa dincolo de zidul ce reduce brutal trecutul la o simplă amintire. O boltă de sticlă, fixată în consolă, o marchiză, străjuieşte, laolaltă cu tufa de roze fanate, intrarea principală. O uşă de fier forjat deschide prezentului un drum înapoi. Salonul larg, incredibil locuitorului de bloc, se află la parterul celor două nivele. Este înalt, cu ferestre acoperite de jaluzele roşii. Trecut prin cutremurul din '40, apoi prin cutremurul comunismului, mai păstrează doar vagi amintiri de odinioară. Un parfum de mobilă veche, impregnată cu mirosul de scorţişoară al turtelor dulci, fotografii în sepia, înşirate pe comoda lungă de lemn, o canapea uzată, o măsuţă de cafea şi o masă mai mare în colţ, pe locul pianului. Pianul a trebuit să-l vîndă cînd, obligată de sectorist să împartă casa cu altcineva, proprietara, doamna Theodora a fost îngrămădită, cu toată mobila, amintirile şi viaţa unei case, la mansardă. A renunţat la multe atunci, dar cel mai tare a suferit pentru pierderea prietenilor. Mulţi, nu atît de norocoşi, au fost evacuaţi, iar casele, naţionalizate. ,,Cu invadatorii partidului nu aveai ce vorbi. În afară că veniseră abuziv în casa mea îmi impuneau şi reguli,

program de bucătărie şi chiar de baie. Vroiau să mă scoată cu orice preţ, dar am rezistat.'' Tragedia chiriaşului în propria casă se consuma de mai multe ori pe zi, iar lipsa intimităţii şi constanta teroare a evacuării au lăsat umbre adînci, în competi