Fumatul este nesănătos pentru că e nociv şi "nesănătos" pentru că e subversiv. El este combătut astăzi, în lumea liberă, ca nesănătos, la fel cum, în anii îndoctrinării comuniste, era blamată atitudinea "nesănătoasă", emanată de judecăţile critice, individualiste. Fumatul, ca şi alcoolul sau jocurile de noroc, constituie un semn discriminatoriu şi face deseori obiectul reglementărilor represive. El marchează diferenţa de statut social între cei care se integrează în sistem şi cei care se distanţează de acesta printr-o "perdea de fum". Charles Whitebread relatează (în studiul "Sociologia prohibiţiei", publicat pe excelentul sit web al fumătorilor de pipă) că un senator din statul Montana acuza, în anii treizeci, fumatul, tocmai pentru că era practicat de muncitorii sezonieri mexicani. "Toţi mexicanii sînt nebuni şi sînt nebuni pentru că fumează. Dă-i mexicanului o ţigară şi, după două fumuri trase în piept, se va crede la o coridă". Aceeaşi atitudine discriminatorie a condus la o savuroasă gafă comisă de directorului FBN (Federal Bureau for Narcotics) în 1937. La o audiere parlamentară, acesta a arătat că practica fumatului (inclusiv marijuana) este răspîndită mai ales printre interpreţii de muzică. "Şi nu mă refer la muzica de calitate", a precizat el, "ci la muzica de jazz". Campania propagandistică împotriva fumatului, condusă cu insistenţă începînd din anii şaptezeci, a avut succes doar în lumea anglo-saxonă, şi acolo îndeosebi în mediul elitelor sociale. Acestea se simt răsplătite material şi moral de participarea la efortul colectiv şi au acces la forme de autosatisfacere mai diversificate. Prohibiţia ginului în Anglia, între 1840 şi 1880, a urmărit disciplinarea claselor de jos de către cei avuţi, care, oricum, aveau de ales între sherry şi whiskey. Fumatul a devenit, şi el, marca distinctivă dintre privilegiaţi şi marginalizaţi, dintre "muzicienii de ca