Resimt acut ceea ce semioticienii numesc influenţa canalului asupra mesajului. Chiar mediul - instrumentul şi suportul - scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală şi consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la maşină; hîrtia nu mai consemnează direct oscilaţiile şi apăsarea variabilă a mîinii asupra hîrtiei. Faptul că apeşi o succesiune de taste nu mai are acelaşi tip de relaţie oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puţin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hîrtiei. Mi-am cumpărat de aceea un stilou scump, cu care scriu. Ajunşi la computer, cu versatilitatea operaţiunilor de procesare de text, această "profunzime", substanţialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura şi rigoarea celui ce scrie pe hîrtie se estompează, de vreme ce raderea textului "greşit" nu are consecinţe vizibile; dispar - dacă nu îţi propui cu oarecare masochism să împiedici această ştergere - variantele prin care trece un text şi care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvenţelor în cîmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult mai facil decît atunci cînd scriam direct pe hîrtie, chiar dacă ea rămîne încă invizibilă în clipa imprimării. Există o serie de comenzi prin care se pot marca diferit variantele, sau prin care corecturile pot coexista cu ceea ce a fost "greşit", dar nu cunosc încă nici un poet romîn care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. Hypertextul poate fi o nouă sursă de "profunzime" rizomatică pentru poezie şi în "museletter" (www.poetry.about.com ) am văzut vorbindu-se despre acest potenţial al scriiturii poetice. De fapt, hypertextul are potenţial mult m