Între atîtea lucruri decisiv grave, viaţa cea de nebăgat în seamă îşi vede de ale ei. Iacătă cum, prin neostenita curgere a timpului, cîinele Tambur, maidanezul rural cu coada cetluită cu o bucată de sîrmă rămasă de la o conservă din vremurile de dinaintea revoluţiei, a murit de moarte obştească. S-a retras undeva sub căruţa cu două roţi din magazia cu lemne şi cotloane potrivite pentru cuibare galinacee şi, plin de modestie, a repausat. Trupul lui s-a încredinţat gropii cu animalele cele răposate din marginea satului, undeva aproape de curgerea leneşă a Timişului, nu departe de umbra precară a cîtorva sălcii bătrîne de pustă. Acolo, nu departe, turma de oi a aşezării adastă, la vremea caniculară a amiezii, la adăpost de vipia neîndurătoare. Ultimul drum al maidanezului Tambur a fost să se petreacă în căruţa nevestei lui Iani Şintăru (numele poporan pe care urechea mea urbană şi obişnuită cu expresii academic-aulice nu l-a putut fixa întru totul exact). Soţul soţiei a repausat la rîndu-i, aşa că doamna1 Iani Şintăru a preluat îndatoririle obişnuite, adică a preluat în folosinţă căruţa fragilizată de nevoi şi hăţurile calului costeliv precum asceţii cei de odinioară din pustiul Hozevei, de pe malurile Iordanului. Cerîndu-mi scuze pentru abaterile de la firul epic, mă văd nevoit să explic de ce, totuşi, această intempestivă comparaţie nou-testamentară. Ea se datorează, probabil, faptului că, în subconştientul meu creator, s-au refugiat vorbele unui beţivan cu apucături mistice, al cărui nume l-am uitat, fost pompier la fabrica Bumbacul din cetatea Timişoarei, dat afară din serviciul acela din cauze previzibile, şi care se nevoieşte acum în birtul rural. De acolo, din acel loc al nevoinţelor sale, a năvălit el, la vreme de seară, în stradă, cu ochii roşii, cu obrajii scofîlciţi de intensitatea trăirilor sale cele de dinlăuntru, şi a strigat că Timişul este Iorda