Stimate Domnule Mircea Fabian,

Nu ştiu dacă articolul meu din Dilema (nr. 448) avea ceva "extraordinar", după cum generos o spuneţi, dar replica dumneavoastră e fără îndoială remarcabilă. Atunci cînd un text suscită asemenea răspunsuri oneste, merită - la rigoare - să te fi înşelat scriindu-l. Am, totuşi, o dublă dificultate. Pe de o parte, plecaţi de la o premisă simplificatoare (aceea că aş fi echivalat antiglobalismul cu simpatia faţă de terorism) şi inexactă (pentru că o asemenea ecuaţie lipseşte din ce am publicat). Pe de altă parte, de îndată ce vă lansaţi în propria demonstraţie, complicaţi lucrurile prea mult, amalgamînd chestiunile majore şi, pesemne, insolubile (de tipul "teodicee", "metafizică a istoriei" etc.) cu procesul amănunţit al unei "drepte conservatoare" pe care, nemeritat, o caricaturizaţi. Există desigur un conservatorism dur - de sorginte augustiniană şi lutherană - pe care însă nu l-am practicat niciodată, pentru bunul motiv că Biserica ortodoxă nu-l împărtăşeşte: cred, alături de ea şi de Părinţii Filocaliei, că "de va voi", omul căzut se poate mîntui în Iisus Hristos "de dimineaţa pînă seara". Bănuitul meu "conservatorism" are, ce-i drept, două trăsături la care chiar mi-e greu să renunţ: prima, politică, susţine (aşa cum aţi intuit, fără a fi de acord) că progresul social şi individual nu se bazează pe imaginare salturi calitative şi pe agresive rupturi revoluţionare, ci pe realismul reformelor treptate; a doua, spirituală, constată că omul-fără-Dumnezeu este un obiect care manifestă supărătoarea - şi mai ales implacabila - tendinţă de a se autodistruge. În primul caz, sînt gata să proclam lucruri "enorme", cum ar fi acela că, dacă Edison îl presupune (într-o cît de mică măsură) pe Pol Pot, mă lipsesc fără probleme de avantajele curentului electric. În cel de-al doilea, îmi iau libertatea de a observa că, de-a lungul mileniilor