Reminiscenţă latină, ar spune unii: după eliberarea comună de sub un regim în esenţă similar, între românii de dincoace şi dincolo de Prut se stîrnise prin '90 - în aparenţă - un entuziasm de proporţii. Alţii ar spune că era mai curînd fremătarea grăbită, naivă şi bogată în fiori a sufletului slav ce ţine spatele identităţii noastre: genul de fremătare ce te prinde o seară şi o noapte şi se transformă a doua zi de dimineaţă în mahmureală. Cine să mai ştie? Pe 28 aprilie 1990, în aceeaşi zi în care Mircea Snegur era ales în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, parlamentarii de la Chişinău adoptau, ca steag naţional, tricolorul românesc. Pentru optimişti, întrebarea nu mai era dacă, ci cînd ne unim. Pentru pesimişti, întrebarea nu mai era cu cine, ci de ce ne unim. Dar şi unii şi alţii vedeau unirea ca fiind chiar previzibilă. Adevărat este că şi istorici din Europa începuseră a crede că unirea dintre România şi entitatea moldavă s-ar putea întîmpla, într-un viitor oarecare - un episod, printre altele, din nesfîrşita poveste a naivităţilor istoricilor de pretutindeni; şi la noi, un important şi respectabil istoric a susţinut pînă mai an că încărcătura nefastă a Pieţei Universităţii din primăvara lui 1990 ar fi constat în faptul că manifestaţia ne-ar fi sustras - pe noi, ca români - de la singura sarcină importantă a acelei perioade, anume unirea cu Moldova. În viaţa Moldovei vecine au izbucnit apoi crize interne şi conflicte cu rebelii transnistreni, nivelul de trai a scăzut odată cu entuziasmele de tot felul, lamentaţii cotidiene au luat locul refrenelor cu Emines-cu-u-uu şi, totuşi, pe firul rememorării vom vedea că nu a existat lider al republicii vecine care, în funcţie fiind, să vorbească limpede despre (măcar) posibilitatea unirii cu România. Treabă de diplomaţie, vom spune. Dar a dorit populaţia Moldovei, în majoritatea sa, vreo